„Zenovia-i numele ei”, cel mai recent volum semnat de Mihai Sultana Vicol

După ce scriitorul Mihai Sultana Vicol a publicat, la începutul acestui an, la Editura Opera Magna Iaşi, „Paradisul damnat”, volum de poezii dedicat „nestinsei stele, Zenovia”, recent a scos de sub tipar, la aceeași editură, romanul „Zenovia-i numele ei”, un volum în care autorul a căutat să înveșnicească peste timp „paradisul năruit al unei iubiri născute dintr-o pedeapsă ancestrală”. Cu durere și lacrimi, autorul dedică această carte memoriei Zenoviei Florea, care a plecat spre Ceruri în ianuarie anul acesta, lăsând cel puțin o inimă răvășită, dar încărcată de iubire.

După cum spune și academicianul Nicolae Dabija în prefața cărții, Mihai Sultana Vicol și-a împlinit o promisiune sau, poate, o misiune: a scris o carte pe care se credea dator s-o scrie, în amintirea unei ființe dragi, acum urmând ca ea, cartea, să-și înfăptuiască destinul. Zenovia e văzută de protagonist, mai spune semnatarul care a scris prefața cărții, „așa cum o vedea Adam pe Eva. O altă femeie nu mai există. Ea e unică, irepetabilă, fără de asemănare”. Iubirea trăită de autor spre amurgul vieții este într-adevăr unică, irepetabilă, iar „Zenovia pentru mine va rămâne întruchiparea desăvârșită a femeii iubite”. În carte sunt prezentate momente triste din viața celor doi îndrăgostiți, din perioada când fiecare era singur, în căutarea adevăratei iubiri, după ce viața le „furase” într-un fel ani frumoși, ani irosiți alături de persoane nepotrivite, apoi clipe fericite trăite împreună la malul mării („marea... o întindere de apă care are maluri la țărmurile nesfârșite ale pământului”), în Deltă, dar și „acasă”, acolo unde nu se mai sfârșeau cuvintele pline de dragoste, discuțiile despre cărți, despre poezie, despre filosofie... de seara până-n zori. Pentru ca, spre sfârșitul cărții să descoperim o revoltă și o durere ucigătoare, o perioadă în care speri... și nu mai speri la viață, când te abandonezi în brațele morții, deși cu toată ființa ta ai vrea să mergi mai departe, să trăiești, să iubești, să speri... Acele zile în care Zenovia a trecut prin calvarul unei boli depistate mult prea târziu pentru a fi salvată - cancerul, un drum la capătul căruia o aștepta din păcate moartea, acele zile pentru Mihai Sultana Vicol au fost „dureri tantalice sufletești”. „Nu ceream izbăvire. Voiam să-mi pun sufletul chezășie în fața morții pentru a o salva pe ea. Imagini de demult reveneau ca dintr-un vis”, povestește autorul. Din acel vis frumos se hrănește Mihai și acum, acele amintiri nespuse cu Zenovia pe care nu le va uita niciodată, pentru că, altfel, paradisul lui trăit alături de această femeie pe care a idolatrizat-o ar deveni o ruină, un paradis spulberat de mânia morții. Dar nu asta își dorește autorul. Chiar dacă fiecare zi petrecută fără ea este ca o noapte adâncă de iarnă, Mihai Sultana Vicol și-a jurat că o va iubi și dincolo de moarte. „Adio, iubita mea, lacrima mea îți va veghea numele și nemurirea!”, își încheie scriitorul romanul. Adaug eu: și cuvântul lui Mihai scris, rostit sau nerostit va veghea numele și nemurirea Zenoviei Florea.