Vremea şezătorilor

Postul Crăciunului era, în tradiţia satelor româneşti, o perioadă calendaristică favorabilă desfăşurării şezătorilor. Şezătoarea, ne spune etnograful Mihai Camilar, ca activitate tradiţională comunitară, era „o modalitate de a rupe monotonia scurgerii timpului pe întreaga perioadă a postului” şi consta „în adunarea femeilor şi fetelor după căderea nopţii la casa unei gazde, cu scopul de a lucra mai multe ore împreună şi de a petrece timpul în mod plăcut”.

„Şezătorile - subliniază el în lucrarea „Calendarul popular bucovinean” - se organizau din mai multe motive: în grup sporul la lucru era mai mare, aici putându-se toarce, coase, împleti sau scărmăna până noaptea târziu, dar constituiau şi un minunat prilej de trăire comunitară şi chiar de dezgheţare a relaţiilor între indivizi”.

De la sat la sat, şezătorile aveau denumiri locale (clacă, adunătură, strânsură de femei...) şi se organizau aproape în fiecare seară cu excepţia zilelor de sâmbătă şi duminică, precum şi a sărbătorilor.

Când într-un sat erau mai multe astfel de întruniri deodată, importanţa lor se rânduia după casa în care aveau loc şi după prestigiul familiei respective. Criteriul după care fetele intrau în şezătoare nu depindea de vârsta acestora, ci de seriozitatea şi maturitatea de care dădeau dovadă.

Monotonia lucrului era ruptă atunci când gazda aducea mâncare şi băutură, când „limbile se dezlegau” şi începeau să se rostească snoave şi ghicitori.

Pentru atragerea flăcăilor la şezătoare, fetele făceau farmece, singure sau sub îndrumarea unor femei vârstnice. „Aceste practici magice - scrie Mihai Camilar - se făceau cu ajutorul sitei, al şiragului de mărgele, cu mătura, când se rosteau diferite incantaţii, zicându-se că se <torceau flăcăii>”. Odată cu venirea flăcăilor (care umblau în cete de la o şezătoare la alta însoţiţi de muzicanţi) lucrul era alternat cu muzica şi cu jocul. Şezătorile erau totodată locuri în care tinerii învăţau cântece, colinde şi urături.