Fluxul memoriei

Educaţia socialistă trebuia să cultive patriotismul socialist. Până la naţionalismul lui Ceauşescu nu se prea vorbea de patriotism. Bolşevicii cominternişti din 1950 vorbeau de internaţionalismul proletar. „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“ Patriotismul era considerat o manevră a propagandei burgheze de a exploata clasa muncitoare şi de a face războaie imperialiste.

Ceea ce era în parte adevărat. În Primul Război Mmondial, propaganda din imperiile austro-ungar, german, francez, rus, englez vorbea numai despre patriotism, trimiţând în tranşeele războiului zeci de milioane de victime. Sigur că un popor cu aceeaşi limbă şi cultură, cu istorie şi obiceiuri, are o conştiinţă a identităţii lui naţionale, are şi patriotism. În fond, se repetă la altă scară experienţa triburilor anterioară formării statelor. Un grup de oameni, asemeni altor vieţuitoare, îşi delimitează un teritoriu, iar dacă poate şi-l măreşte, pentru a-şi crea condiţii de supravieţuire cât mai bune. Explicaţia vine de la Darwin şi nu de la filozofi, istorici sau politicieni. Patriotismul socialist a început odată cu vestita Cântare a României.

Şi acum tuturor lingăilor lui Ceauşescu, scriitorilor politruci bolşevici li se evidenţiază, de unii, patriotismul. Care patriotism? Acela de a răbda de foame, frig, frică etc. în epoca de aur? Trădători erau cei care fugeau din ţară şi cei de la Europa liberă? Dar milioanele de români care au părăsit după 1990 România, mulţi definitiv, nu sunt patrioţi? Educaţia socialistă a prins uneori acolo unde nu te aşteptai. De patriotismul socialist se ocupau propagandiştii de partid, în special cei instruiţi la academia de două parale din Bucureşti, unde era şef sinistrul Dumitru Popescu. Care era atunci şi scriitor, romanul „Pumnul şi palma“, mai bine zis maculatura prezentată sub acest titlu, fiind recenzat elogios de însuşi Nicolae Manolescu în „România literară“. Era sarcină de partid, dar el nu era membru de partid. Putea să nu scrie acea cronică, dar a scris-o. Cum a scris şi patriarhul dus acum în rai sau în iad telegrama de condamnare a huliganilor din Timişoara în „Scânteia“ din 22 decembrie 1999. A mai scris una şi actorul Ion Besoiu, fiind apoi alungat de la conducerea cu delegaţie a Teatrului Bulandra. Astăzi apare la „Marii maeştri ai teatrului românesc“.

După cum apare Dinu Săraru mare scriitor. Bolşevici  tipici, activişti până în măduva oaselor, aceste reptile comuniste, unele au făcut şi mari afaceri bancare la, atenţie, Banca Religiilor, furată şi falimentată după legile comuniste. Aceştia sunt oamenii noi ai lui Ceauşescu? Aceştia! Punct. De fapt punct şi virgulă. Cine eşti tu, îmi vor spune vechi cunoscuţi, să critici mari scriitori patrioţi? Ce ai scris? Am scris şi eu unele rânduri, dar nu le-am trimis la publicare până în 1989, pentru că ajungeam eventual într-un loc unde nu era bine. Am rămas cu ura de clasă contra marilor capitalişti din toată lumea. Ceauşescu poate sta liniştit în bacteriile care l-au mâncat demult, dacă şi eu urăsc capitalismul, sau anumite aspecte ale lui. Marii noştri propagandişti bolşevici scriau cu mânie proletară în „Scânteia“ de prin 1950. Mânia proletară se exprima prin cuvinte, mai mult substantive şi adjective: bandiţi mizerabili, cozi de topor, călăi ai clasei muncitoare, aţâţători la război, duşmani ai URSS şi ai ţărilor de democraţie populară, criminali care sug sângele popoarelor (cuvântul „vampir“ nu era folosit, fiind interzis). Bandiţii capitalişti furau în primul rând plusvaloarea muncii proletariatului. Practic, o mare parte din valoarea vândută de proletariat, care era munca, era însuşită de capitalişti. Asta era simpla explicaţie a îmbogăţirii. Valabilă, poate, şi astăzi. Dacă Bill Gates ar fi plătit un salariu de 7-8 ori mai mare tuturor salariaţilor în permanenţă nu ar fi avut profit şi o avere personală de peste 50 de miliarde de dolari. Marx rămâne Marx, greşesc cei care-l critică pentru comunismul nostru.