Fluxul memoriei

Iarăşi unele reflecţii despre propaganda comunistă. Mulţi nu înţeleg că au fost oameni care nu au luat-o în serios şi că au rămas imuni genetic, aş zice, la ea. Mulţi îmi reproşează că am fost comunist, de fapt membru de partid şi că mă „defulez” într-un fel acum. Nu, nu spun mai multe acum decât în acei ani, îndeosebi ai tinereţii, numai că acum o fac în scris, iar atunci oral. Sigur, mă dedublasem şi eu şi la serviciu sau în şedinţe vorbeam despre marile cuceriri ale socialismului, în diverse materiale etc. Asta pentru existenţa zilnică. Nu mă laud cu asta. Meritam, împreună cu toţi membrii de partid care n-au avut funcţii de conducere, să fiu exclus după 1990 de la orice funcţie de conducere în noul regim şi chiar alte pedepse. Dar şefii cei mari trebuiau condamnaţi ca în 1947, iar Proclamaţia de la Timişoara trebuia extinsă la 30 de ani pentru întreaga familie a conducătorilor de partid şi de stat de la toate nivelele, cum au făcut bolşevicii tot prin 1947.  Noi avem un proverb plin de înţelepciune: „ce naşte din pisică, şoareci mănâncă”. După 1990, dincolo de principiile morale şi juridice invocate, au fost pedepsiţi doar copiii lui Ceauşescu. Marx avea dreptate cu ideea conştiinţei de clasă. Eu, fiu de ţărani săraci, nu-i voi iubi niciodată pe bogaţi şi nu voi uita că eu trăiam în mizerie prin 1960 la Botoşani, odraslele nomenclaturiştilor locuiau în huzur în vilele foştilor capitalişti, că au făcut studii chiar în străinătate, iar astăzi sunt şefi de partide sau miniştri. Povestea cu nerăspunderea copiilor pentru faptele părinţilor e adevărată şi trebuie respectată, dar în sensul că aceste odrasle nu trebuiau persecutate sau duse la puşcărie, ca în 1947. Să-şi fi văzut de ingineria, matematica sau filozofia lor marxistă. Mari demnităţi în stat trebuiau să le fie interzise.

Să mai spun ceva despre educaţia ateist-ştiinţifică. Aici era vorba de educaţie. De altfel, pe atunci erau diferite teorii privind tipurile de educaţie. Era teoria comunistă a culturii de masă, imensă balivernă, cea a educaţiei permanente, adusă de prin occident de la comuniştii lor. O carte tradusă după 1970, „Şocul viitorului”, de Alvin Tofler, a produs multe discuţii la noi. Nu mai ştiu câte predicţii s-au adeverit. Dar o altă carte sau idee, „galaxia Marconi”, care înlocuia atunci în Occident „galaxia Gutenberg”, a previzionat dezvoltarea rapidă a informaticii, până la internet. Poveştile cu previziunile lui Nostradamus nu erau admise atunci. Pe bună dreptate. Ca şi cele cu extratereştri şi paranormal. Iarăşi pe bună dreptate. Cu religia era altceva. S-a publicat o biblie hazlie, s-au publicat mii de cărţi de popularizare ştiinţifică, dar activiştii bolşevici nu interziceau direct cuiva să nu creadă în preceptele religioase. Cel mai edificator exemplu este cel când erai primit în partid. Ţi se puneau fel de fel de întrebări lozincarde, cea mai încuietoare fiind cea referitoare la ce te-a determinat să devii membru de partid, dar nimeni nu se referea la faptul dacă crezi sau nu în Dumnezeu. Pentru tovarăşul Panaitiu problema era clară: la noi vin tovarăşi atei, cum altfel? Dar în intimitate, când era vorba de ţărani şi muncitori o lua mai filozofic: „ţăranul român mai merge şi la biserică, ce să-i faci, să-l întrebi asta? Nu este politic. Dar tot ţăranul nostru înjură de mama focului de toţi sfinţii. Îl putem lua din acest punct de vedere drept ateu. Să facem, tovarăşi, educaţie materialist-ştiinţifică!” Cam asta era poziţia propagandei de partid.

Oricum, activiştii nu aveau voie să meargă la biserică la slujbă, ci, duminică, doar la mesele bogate din trapezele mănăstirilor incluse în patrimoniul UNESCO. Cei habotnici nici nu se apropiau de biserici. Problema era cu preoţii, care dacă primeau ordin de la partid să ajute munca politică, o făceau în felul lor, ţinând însă liturghia după vechile canoane. Cu excepţia mamei, care până aproape de moarte mi-a spus să cred în Dumnezeu, deşi evitam să-i răspund la întrebarea directă, nimeni în viaţă nu mi-a sugerat să cred sau să nu cred în ceva.

Dar dacă tovarăşul secretar Curechianu, într-un acces partinic, mă întreba dacă cred sau nu în Dumnezeu, la şedinţa de primire în partid? Evident că aş fi fost surprins, dar răspunsul nu ar fi fost mincinos. Îi spuneam sincer: nu. Şi asta nu din cauza propagandei materialist-ştiinţifice pe care o făceam şi eu. Aveam o genă specială în acest sens. Tovarăşul Panaitiu ar fi spus: „Ia lăsaţi-mă cu genele, tovarăşi, avem comunişti convinşi, educaţi de partid, ce mama mă-sii. O să-mi spună că au şi beţivii gene speciale. Ia să terminăm cu prostiile astea. Tovarăşe Ciobanu, atenţie la agitaţia vizuală!” Asta era marea pasiune, pe lângă artă, a secretarului judeţean de partid.