Fluxul memoriei

Introducerea troleibuzelor în ultimii ani comunişti în Suceava a rezolvat în mod decent deplasările în zonele industriale şi la cele două gări mari ale Sucevei, după ce s-a obţinut destul de greu sârma de cupru. Aceste vehicole consumau enorm de multă energie electrică şi nu sunt rentabile nicăieri în lume. Botoşaniul a optat tot pe atunci pentru tramvai, şi acesta funcţionează şi acum.

Din păcate, activiştii comunişti de atunci nu le-au stabilit trasee care să nu distrugă vechiul farmec al oraşului. Dar au fost totuşi mai prudenţi şi au păstrat o parte din centrul vechi, din păcate, cum am arătat altădată, populat de atunci cu ţigani. Pe atunci, nelipsitul personaj al însemnărilor mele, Ştefan Panaitiu, era primvicepreşedinte al Consiliului Popular Judeţean. A fost o pedeapsă pentru el, care era născut pentru propagandă. Poate că dacă rămânea la Suceava, adică era lăsat de partid, l-ar fi putut convinge pe Traian Gârba să nu distrugă fosta stradă Karl Marx şi porţiunea din Ştefan cel Mare.

*

Ce se mai întâmpla în anii de început ai comunismului, când încă trăia Iosif Vissarionovici Stalin? Evident, în fosta comună Costâna a copilăriei mele. Pe lângă toate necazurile, după epidemia de tifos din 1945, cred, se murea de tuberculoză. Mureau în general tineri. Nici un moşneag nu a murit de TBC. De ce oare? Trei sau patru tineri din sat, în jur de 20 de ani au murit în acei ani.

Respingând planul american de ajutor Marshall, glorioasa Uniune Sovietică şi ţările de „democraţie populară“ au întrerupt orice contact cu Occidentul. Războiul rece, Cortina de fier. Numai că bolşevicii cominternişti care conduceau ţara sunt vinovaţi de morţile de tuberculoză. Nu au adus în ţară penicilina din Anglia şi, evident, din Occident. De-abia prin 1951 a fost importată, şi eu, având 11 ani, în clasa a IV-a, când am avut o infecţie gravă la picior, am primit penicilină. După 1952 nu s-a mai murit nici de TBC, cu excepţia unui fost poliţist, care a murit totuşi pe la 50 de ani.

A urmat apoi apariţia celebrului DDT, „moartea păduchilor“ şi a ploşniţelor, care a distrus efectiv, la sate, aceste insecte. Toate încercările tradiţionale de stârpire a păduchilor, în general prin spălarea hainelor cu leşie, nu-i distrugea. Ploşniţele erau combătute cu gaz lampant, dar degeaba. Mi-amintesc de ultimul an cât am stat la Costâna, când tocmai apăruse DDT. Mie chiar îmi plăcea mirosul, deşi era toxic, după cum s-a constatat ulterior. În agricultură s-a folosit pentru combaterea insectelor până prin 1975. DDT nu trebuie condamnat, deşi a distrus şerpii, iepurii, vulpile, dar mai ales broaştele din apă, în timpul colhozurilor. Efectiv, acest produs chimic american ne-a scăpat de păduchi. Nu numai pe cei de la ţară, ci şi pe orăşeni.

Ţăranii, prin 1950, deşi îi mâncau păduchii, aşteptau totuşi bomba atomică americană care să-i scape de comunişti şi de ruşi, adică de sovietici, fiindcă ruşii au suferit cel mai mult în comunism. Sigur că ţăranii aşteptau ca americanii să-i bombardeze pe bolşevicii sovietici şi pe cei români. Ei nu prea înţelegeau pericolele bombelor atomice. De unele ştiau ţăranii că americanii ameninţau URSS cu arma nucleară până după 1950. În 1949 URSS experimentase primele ei bombe atomice. Ţăranii ştiau din ziare, care condamnau ameninţările cu arma nucleară ale imperialiştilor anglo-americani.

Aici e paradoxul, pe care l-am mai arătat. Primii imperialişti periculoşi erau englezii. Asta poate datorită lui Churchill, care ceruse în acei ani americanilor să folosească arma nucleară împotriva URSS. Acest Churchill era nu numai beţiv, dar era şi un maniac al războaielor. S-a implicat direct în 1916 în bătălia de la Gallipoli, în Turcia, şi a fost învins în mod ruşinos. În 1940 a încercat să cucerească Norvegia şi a fost învins de Hitler. Fără americani şi fără Armata Roşie, Marea Britanie ar fi fost învinsă de germani. A mai pierdut şi imperiul. Aşa că nu înţeleg ce fel de erou naţional e. Sigur că fiecare popor are dreptul să-şi aleagă eroii.