Fluxul memoriei

Un fost director al bibliotecii timp de un an şi apoi inspector-şef la învăţământ era unul dintre acei şefi în primul rând foarte aroganţi. Se uita la cei mai mici în funcţie ca el ca la nişte gângănii. N-am lucrat în apropierea lui, am auzit multe despre felul cum vorbea cu unii profesori din judeţ, dar eu am avut o ciocnire directă cu el într-o problemă oarecum personală. Pe holul fostului restaurant „Naţional”, unde funcţiona inspectoratul, am încercat să-l pun în temă cu o doleanţă, dar el, grăbit, m-a persiflat enervat şi atunci l-am acuzat că alte cazuri le-a rezolvat repede, fără să invoce motive legale. S-a uitat furios la mine şi a intrat în birou. Curios este că era prezent şi un inginer inspector, cu ani în urmă oarecum coleg şi prieten cu mine când eram burlaci. Mult timp m-a evitat şi părea supărat că i-am deranjat şeful, care l-a informat şi pe tovarăşul Panaitiu. Lucram atunci la ziar. Secretarul cu propaganda nu ştiu ce i-o fi zis, dar mie nu mi-a spus nimic, adică nu m-a certat.

La fel a procedat şi în 1974, când mi-am terminat stagiul de reciclare la ziar, deşi lucram deja la bibliotecă. Tema dezbaterilor lucrărilor a fost în ultima zi, când de fapt am fost prezent împreună cu regretatul Constantin Ştefuriuc. Vreo zece zile m-am plimbat prin Bucureşti de dimineaţa până seara. Mă mai opream prin unele baruri. Cred că nu se făcea prezenţa ca la şcoală. Eram, în fond, cu  toţii ziarişti comunişti, adică ei erau, eu fiind deja bibliotecar.

A venit şi ziua în care mi-am susţinut lucrarea, care trebuia să trateze despre campaniile de presă, o găselniţă aiuristică, cum a făcut de exemplu „Zori noi” în Călimani, înaintea dezastrului acelui munte dezgolit de pământ degeaba. Dar eu, fiind la bibliotecă, m-am apucat să combat noţiunea de campanie de presă, dând, evident, la început, un citat revoluţionar adecvat din tovarăşul Ceauşescu. Lucrarea o mai am. Numai că cei de la Bucureşti s-au supărat şi l-au informat pe tovarăşul Panaitiu şi pe redactorul-şef Ion Paranici. M-a anunţat Marcel Mureşeanu, poet şi atunci, ziarist şi el la „Zori noi”. M-a informat în stilul lui caracteristic, adică să-mi taie pofta de mâncare 2-3 zile. Secretarul cu propaganda n-a zis iarăşi nimic, în schimb redactorul-şef m-a apostrofat când ne-am întâlnit. Eu la urmă criticam şefii ziarului că nu te lasă să critici pe oricine, evident directori şi şefi din producţie şi nu activişti de partid. Dar cele câteva pagini i le-am citit şi directorului meu, Nicu Chircă, care nu era interesat de cele scrise de mine, el povestindu-mi cu har cum îşi petrecuse copilăria la Galaţi, într-o familie burgheză, pe jumătate de origine greacă, cu siesta de după-amiază, când se bea cafeaua făcută cu năut.

Şi noi credeam prin 1980 că năutul din cafea nu e bun. Ovăzul măcinat era folosit la cafea în epoca de aur: nechezolul. Se stătea la coadă şi pentru el.

Dar regretatul meu director avea rude şi prin Bucureşti, fiind şi el într-un fel într-un grad de rudenie cu celebra bolşevică cominternistă Ghizela Vass, şefa secţiei relaţii externe a CC al PCR.

Să revin la trecuta reciclare. Pe lângă unele probleme mai mult sau mai puţin profesionale, de care am amintit, şi pe lângă celebrele opere geniale ale partidului, erau şi teme mai „ştiinţifice”, adică conducerea „ştiinţifică” a societăţii comuniste. S-au scris atunci de către politruci multe cărţi pline de baliverne.

Punctul pe i l-a pus la o întâlnire psihologul Paul Popescu-Neveanu, universitar autentic, care după ce a enumerat şi el o serie de baliverne obligatorii a spus: „în esenţă, conducerea ştiinţifică stă în capul fiecăruia” şi a dus degetul la frunte.

Mesajul era clar: cine e dotat cu inteligenţă ia decizii fără să parcurgă nişte iluzorii etape. Adică prostului de activist sau de director poţi să-i citeşti toate cărţile din lume, că el tot prost rămâne.

Atât am reţinut eu din acele reciclări când lucram la cultură sau la ziar şi, mai ales, Bucureştiul extraordinar de frumos prin 1970-1975, până la cutremur. Chiar şi după câţiva ani, până au început marile şantiere.