Fluxul memoriei

Cântarea României are o longevitate fantastică, ea continuă cu şi mai mare amploare şi în capitalism. Aceeaşi vulgaritate generală, întreţinută de instituţii moştenite din comunism, care cheltuiesc inutil banii publici. Primarii fac aşa-zise acţiuni culturale gen epoca de aur. Nulităţi artistice cântă un aşa-zis folclor – care e mort din 1962 –, în stilul manelelor. Fel de fel de grupuri de cântăreţi fără talent invadează estrade şi săli de spectacole. Televiziunile comerciale, cu penibile „vedete” semianalfabete şi fără pic de talent se prezintă în emisiuni pe care le făceau mai bine căminele culturale în comunism.

După cum am mai spus, toate vor dispărea odată cu anii, când ultimii şoimi ai patriei se vor retrage la pensie, dar şi din parlament. Dar, chiar şi atunci, poezia lui George Lesnea dedicată partidului comunist rămâne. Ea valorează cât toate operele tovarăşului Nicolae Ceauşescu, constituţia şi toate legile. Partidul e-n toate şi astăzi, el se numeşte acum PSD, PNL, PDL, PRM, PC, până şi PNŢCD. Vizionarismul poeziei e ilustrat şi de noua Cântare a României şi de propaganda politică care respectă cu tristeţe în primul rând eticheta bolşevică. Membri de partid sunt duşi cu maşini şi trenuri la congrese care seamănă leit cu cel al PCR. Partidul e-n toate...

*

Alte aspecte ale propagandei comuniste: reciclarea profesională a salariaţilor, adică a tuturor oamenilor muncii de la oraşe şi sate. O operaţiune inutilă şi confuză, prin însuşi termenul care o definea. Reciclare înseamnă transformare, or nimeni care se recicla nu se transforma, şefii rămâneau şefi, iar subalternii ceea ce erau. Mai târziu s-a folosit un termen mai adecvat: perfecţionare profesională.

În esenţă, deplasările, la Bucureşti, în general, ale oamenilor muncii din cultură şi presă, să spunem, nu însemnau decât reluarea unor vechi baliverne cu documentele de partid şi operele tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Bibliotecarii învăţau, de bine, de rău, şi lucruri profesionale, la fel şi muzeografii şi alţi lucrători din cultură şi artă. Dar reciclare trebuiau să facă şi ţăranii colectivişti.

Cabinetul judeţean de partid făcea lecţiile, le multiplica cu tehnica de atunci şi le trimitea la sate. Sigur că pe ţărani îi durea în cot de învăţământul agro-zootehnic. Ca de altfel şi pe preşedinţii de CAP şi pe alţi tovarăşi cu munci de răspundere.

Mergeau la deschidere, ca şi la învăţământul politic, câţiva tovarăşi activişti, în frunte cu şeful secţiei de propagandă şi directorul cabinetului de partid, mulţi ani tovarăşul Arsenie Velicu, un activist oarecum ieşit din tipic, adică foarte calm, blajin, atent cu cei din jur. De aceea a şi avut necazuri până la urmă.

Majoritatea activiştilor îşi exprimau autoritatea (partidul conduce) prin duritate, încrâncenare, răutate şi, în cazul unora, un fel de paranoia. Unii s-au dus direct în iad, alţii mai vieţuiesc în capitalism. De altfel, destul de bine.

Spre surprinderea mea de atunci şi de acum, fostul meu preşedinte la cultură, Octav Monoranu, m-a dus la tovarăşul Velicu, atunci şef al secţiei de propagandă pentru nu mult timp, să explic ce am făcut la Calafindeşti trei zile, unde am şi dormit la primăria din acea vilă de piatră, retrocedată în prezent.

Acolo am aflat atunci că la colectivizare pe drumul principal de lângă primărie miliţia şi securitatea s-au confruntat cu un grup de ţărani răsculaţi. Sigur că s-a lăsat cu multă bătaie aplicată evident ţăranilor, unii dintre ei fiind chiar sancţionaţi penal.

Arsenie Velicu s-a purtat, ca de obicei, cu mult calm, ascultându-mi explicaţiile.

În acele timpuri, în anii 1970, aproape toţi şefii erau duri şi foloseau un limbaj colorat, uneori „ca de la uşa cortului“, sau ca la ţară, ca să nu discriminăm pe nimeni. Înjurăturile erau la modă. Evident, cele religioase. Cruci, dumnezei etc.