Fluxul memoriei

Epoca de aur a cunoscut multe paradoxuri. De fapt ea însăşi era un sinistru paradox. În timp ce însuşi comandantul suprem, împreună cu întregul cor de activişti şi cântăreţi din Cântarea României afirmau în diferite feluri că toţi cei 23 de milioane de români duc o viaţă tot mai îmbelşugată şi sunt fericiţi, în Suceava, ca şi în toate oraşele, probabil, existau cantine ale săracilor. În primul rând se cuvine să fac o remarcă lingvistică. Ceauşescu şi ceilalţi nu spuneau clar că românii au o viaţă îmbelşugată, ci adăugau o simplă locuţiune, „tot mai”, care dădea un sens de viitor întregii fraze sau lozinci. Sărăcia şi lipsa de mâncare erau în floare. După cum se ştie, şi Ceauşescu şi soţia lui au spus, cu diverse ocazii, că în România nimeni nu a murit de foame. Ceea ce era adevărat. Este încă un mare paradox al epocii de aur, explicat printr-un cuvânt simplu şi foarte uzual la români: furtul. Un alt paradox: nici spitalele nu erau aglomerate cu bolnavi. Salamul de soia şi supa de oase, lipsa cărnii, întărea de fapt sănătatea românilor. Cine provoca majoritatea bolilor cardiovasculare? Grăsimile şi mâncarea în exces. Se putea trece, la nevoie, la consumarea câinilor şi pisicilor, cum fac chinezii.

Dar m-am tot abătut de la subiect. Cum anume cantină a săracilor în miezul epocii de aur, sau cum spunea poetul, în miezul unui ev aprins? Cantina săracilor era o realitate a epocii de aur. Activiştii se făceau că nu ştiu de ea. Existau, tot moştenite din putredul capitalism, şi azile de bătrâni şi orfelinate. Nu toţi cetăţenii patriei noastre iubite erau fericiţi, adică nu aveau mulţi ce mânca. Fericit nu era nici cel mai iubit fiu al poporului. Pe lângă bătrâneţe şi boli, tovarăşul Ceauşescu era obsedat nu atât de plata datoriei externe, cât de viitorul poporului român. Viitorul trebuia să fie comunismul, unde dispăreau statul şi partidul şi toate. A spus-o şi Lenin, mare jongleur marxist. Dar cum să dispară partidul? Cine să conducă? Poporul se va conduce ca în comuna primitivă, spusese Lenin, în timp ce scria pe genunchi înconjurat de o delegaţie de mujici urât mirositori. În fond era o cameră a servitorilor ţarului. Cum am mai spus, acolo locuia Lenin cu iubita lui consoartă, Nadejda Krupskaia. Când s-a însurat, tovarăşii săi oarecum miraţi au zis că numai Lenin se putea căsători cu Nadejda Krupskaia.

O întâmplare legată de cărţi îmi aminteşte de cantina săracilor. Prin 1980 a plecat fără acte, în străinătate, adică a rămas în occident o doctoriţă din Burdujeni. Cum nu avea familie, după un timp s-a format o comisie competentă pentru a prelua casa şi ceea ce era în ea. Statul lua totul de la cei care uitau să revină. Unii au întârziat mult timp şi nu li s-a luat. Asta ştia securitatea de ce... După inventarierea mobilei şi altor obiecte, cărţile au fost trimise de comisie, fără acte, fireşte, la cantina săracilor. S-or fi gândit la săracii care trebuiau să mai citească? Nu ştiu, ele au ajuns la subsol, pentru aprinderea focului la cantină. Cineva ne-a sesizat şi multe au fost aduse la biblioteca publică.

Suceava a avut un cetăţean, să spunem bolnav de nervi, sau nebun, după opinia generală, inofensiv ca toţi nebunii, care mânca la cantina săracilor. Elev fiind la Suceava, cineva mi-a spus că a înnebunit în ultimul an de liceu, era un elev eminent. Unii oameni geniali înnebunesc, după cum se ştie. Dar anii au tot trecut, zeci şi zeci, şi după 1980 cetăţeanul Dragoş, care avea o căsuţă cu grădină pe strada Mihai Eminescu a fost mutat într-un apartament confort III. Pe locul casei sale şi-a construit o casă frumoasă un profesor.

Partidul e-n toate, primul vers al poeziei lui George Lesnea ne duce cu gândul la Mioriţa noastră folclorică şi la eterna Cântare a României, care vine încă de la 1848, cum spunea Farfuridi, de fapt de la 1856, fiind o operă literară a lui Alecu Russo. După Carol al II-lea, Ceauşescu şi politrucii lui bolşevici i-au dat o altă menire: armă de propagandă a partidului şi de cultivare a cultului personalităţii. Prima dată am auzit de această sintagmă prin 1956 de la Hruşciov, care critica cultul personalităţii lui Stalin, pe care el l-a sprijinit din plin. Dar, sincer cum era, Nikita Sergheevici Hruşciov, rus născut în Kiev, a recunoscut că a plâns mult la moartea lui Stalin. Crescut la Kiev, Hruşciov purta cămăşi populare ucrainene şi a făcut şi un cadou Ucrainei: peninsula Crimeea.