Fluxul memoriei

Dar de ce plecau evreii din România? Din cauza mizeriei comuniste la care îi aduseseră cominterniştii. Naţionalizările au lovit în marii capitalişti evrei, care au înfundat puşcăriile dacă n-au fugit la timp. Meseriaşii de toate felurile şi-au pierdut şi ei proprietăţile. Mulţi intelectuali au înfundat şi ei puşcăriile. În final, evreii au plecat căutând o viaţă mai bună. Au rămas însă cominterniştii. Numai că aici apare geniul Anei Pauker, care ştia ceva ce nu ştia nici Stalin. Ca să meargă în noul stat, ameninţat de arabi, cu o climă mult prea caldă evreii trebuiau s-o ducă rău în comunism. Altfel nu plecau. Din cele 6 milioane de evrei din SUS nu a plecat în Israel nici unul. Nu lăsau ei proprietăţile, băncile, filmele, în perioada prohibiţiei chiar şi gangsterismul lor. Dar în anii statului de democraţie populară erau şterse etniile. Muncitorii sunt egali şi fraţi pretutindeni! Bandiţii de capitalişti şi imperialişti sunt aceiaşi, indiferent de etnie, adică aceiaşi mari hoţi care sug sângele popoarelor. De vampiri nu se vorbea. Marele noroc al Israelului nou format în 1958 a fost de fapt moartea lui F. D. Roosevelt, care avea simpatii clare pro-arabe bazate pe interesele postbelice ale SUA, în viziunea preşedintelui american. Desfiinţarea imperiilor coloniale şi acapararea zonelor cu materii prime (petrol etc.) de către SUA. Roosevelt promisese chiar arabilor, în timpul războiului, că nu va susţine modificarea hărţii în zona orientului mijlociu. De la Teheran s-a dus direct la Cairo, să se întâlnească cu lideri arabi de atunci. Istoria are meandrele ei. Roosevelt avea o viziune clară asupra lumii postbelice: Rusia sau URSS, cu imperiul ei, cu resursele ei materiale suficiente pentru cel puţin o sută-două de ani şi SUA, cu imperiul lor, luat de la englezi, francezi şi alţii, cu resursele minerale aferente. Restul ţărilor erau de mâna a doua şi a treia. Era, de altfel, prieten intim al lui Stalin.
România era învinsă în război în 1944. Propaganda naţionalistă de toate felurile încearcă s-o scalde, în toate felurile. Antonescu şi nu numai el a fost un dezastru pentru conducerea ţării în acei ani. De altfel, România a pierdut şi primul război mondial, şi cam toate celelalte, cu excepţia unor victorii din trecutul ţărilor româneşti. Dacă Ştefan cel Mare conducea România în 1916 sau în 1941 lua alte decizii şi nu pierdea cele două războaie. Noi semănăm de altfel cu italienii, care nici ei n-au câştigat nici un război. Doar Garibaldi l-a bătut pe papă şi a ocupat Roma.
Partidul Muncitoresc Român a fost înfiinţat în 1948, unindu-se cu o mică grupare a socialiştilor lui Ştefan Voitec, un individ cu barbă care a stat mulţi ani în prezidii, a condus şi Marea Adunare Naţională. Era un fel de marionetă. El, cu barba lui albă, făcea temenele în faţa celebrului cuplu dictatorial. Trebuie să recunoaştem un lucru: Ceauşescu a fost un dictator absolut. În genul celor din America Latină sau din Europa (Stalin, Hitler), Asia (Mao, Kim Ir Sen), Africa (prietenul lui, Idi Amin şi împăratul Bocassa).
În istoria noastră multimilenară am avut mai mulţi dictatori absoluţi, începând cu Decebal. Îmi vine câteodată să spun că regret că m-am născut în România. Nu că aş iubi vreo ţară din Europa, în mod deosebit, dar parcă aş fi vrut să locuiesc la Paris şi asta datorită Marii Revoluţii Franceze şi lui Robespierre. Dar noi am făcut comunismul nostru, cu sprijinul cominterniştilor bolşevici care au venit victorioşi pe celebrele tancuri T34, care aveau o singură direcţie: Berlin. Uneori chiar întrebau unii soldaţi sovietici în ce parte este Berlinul.
Armata roşie nu a distrus decât 5% din Berlin cu artileria. Totul era în ruine la venirea ei. Mareşalul Jukov a înconjurat oraşul ca la Stalingrad. Generalul Krebs, care tot voia să-l scoată pe Hitler din buncărul lui, a vorbit de două ori cu generalul Ciuikov, în calitate de ultim comandant al armatei Berlinului, pe care a trimis-o spre aliaţii occidentali, apoi s-a sinucis. România învinsă a fost ocupată de armata roşie. Cine l-a trimis pe tatăl meu să lupte contra Uniunii Sovietice? Şi să moară la Odessa, pe care Antonescu n-o putea cuceri şi a apelat la sprijinul armatei germane. Era sănătos la minte generalul Antonescu? Regele Mihai I l-a făcut mareşal. Pentru asta nu merita să fie primit în ţară definitiv după 1989. Cum au făcut italienii şi grecii. Bătrânii cominternişti au stabilit o înţelegere cu bătrânul rege după 1995. Ei l-au detronat, ei i-au dat înapoi palatele. Dar nu degeaba. Mă rog!