Fluxul memoriei

În acei ani, în Republica Populară Română mai erau multe circuri mici particulare, care aveau scrâncioburi cu lanţuri, zidul morţii cu o motocicletă care mergea pe un ansamblu metalic rotund, evident demontabil. Erau şi curiozităţi diverse, la care nu aveau voie copiii, borcane cu spirt cu fel de fel de monştri „mutanţi“, femei cu barbă, îndoitori de metale, iluzionişti etc. Toţi veneau în acea zi la Suceava şi erau instalaţi în două locuri: în zona Policlinicii, care atunci nu exista, iar până la tribunal era un depozit de lemne de foc şi în zona din faţa blocului turn din centru. Sânzienele deci se sărbătoreau exact ca în perioada interbelică. Foştii exploatatori erau băgaţi uşor la puşcărie, dar unele obiceiuri şi sărbători nu puteau fi desfiinţate. Adică puteau, dar activiştii veneau şi ei mulţi din capitalism, erau crescuţi în obiceiurile vechi. Cei care veniseră cu armata roşie le-ar fi desfiinţat, dar nu erau iniţiate de legionari. Atunci se practica vânătoarea de legionari. La istorie se vorbea despre legiunile romane, dar nu şi despre legionari, adică membrii lor. Era cea mai curioasă culpă penală din istorie, aceea de a aminti de faţă cu cineva sau în public numele unui fost rege sau om politic burghez. Atât dacă spuneai: Ionel Brătianu, şi te trezeai la puşcărie. Erau chiar atât de tâmpiţi activiştii de partid şi de stat de pe atunci? Erau. În fond, în acei ani, sau chiar mai înainte, tovarăşul Ceauşescu fusese prim-secretar de regiune. Apoi partidul l-a trimis la Moscova, la Academia militară „Frunze“. Ce înţelegea el acolo? A învăţat rusa? Peste ani îi suspecta pe toţi cei care făcuseră studii militare la Moscova de a fi agenţi K.G.B. La Suceava, eternul director Ion Cuciureanu, fie-i ţărâna uşoară, şi-a făcut şi el studiile la Moscova, dar a fost scos din armată din acest motiv. Evident neîntemeiat. Aşa putea fi suspectat şi iubitul nostru preşedinte, personalitate proeminentă a lumii contemporane. Păcat este că Ceauşescu nu şi-a scris memoriile. Unii răutăcioşi vor spune că nu ştia să scrie. Dar ştia să scrie, chiar bine. Cartea de onoare de la mănăstirea Putna cred că mai păstrează textul lui, scris în 1966 şi semnat împreună cu Emil Bodnaraş şi Gheorghe Apostol. Eu am citit mai târziu, peste câţiva ani, acel text, scris cu stiloul, cu mâna şi cu mintea lui şi suna frumos şi nu avea nici o greşeală gramaticală. Aşa că eu cred că putea să scrie un jurnal, cel puţin. La memorii nu se gândea, fiindcă nu se gândea la moarte şi la bătrâneţe. Ar mai fi trebuit să spună unele minciuni, dar asta nu era nici o problemă. El credea că a fost genial de mic, după cum spuneau marii lui admiratori propagandişti. Îmi dau tot mai mult seama că majoritatea organelor de partid şi de stat din epoca de aur, chiar dacă acum sunt capitalişti, au rămas îndoctrinaţi sută la sută cu ideologia bolşevică. Inclusiv toţi scriitorii de atunci de la care au rămas opere de două parale, bune de aprins focul la ţară iarna, căci vara ţăranii au în general aragaze cu butelii. Şi se mai plâng că trăiesc rău! Că ţara noastră românească a fost furată în 19 ani la drumul mare. Dar noi avem hoţii celebri din folclor: Pintea viteazul, Iancu Jianu, Coroi etc. „O ţară tristă/ Plină de umor“, vorba lui George Bacovia, poet aproape de geniu. A scris el undeva: „Toţi nervii mă dor/ Mai vino o dată măreţ viitor“, şi politrucii au spus că el aştepta comunismul. Bolnavii de nervi aşteaptă în general moartea şi nu comunismul.