Nu înţeleg de ce comuniştii noştri şi nu numai ei au preluat nişte instituţii burgheze, cum ar fi parlamentul sau Marea Adunare Naţională, Consiliul de Miniştri, devenit guvern, fiindcă lui Ceauşescu nu-i plăcea să aibă un preşedinte al Consiliului de Miniştri, cum au fost Chivu Stoica, chiar Gheorghiu-Dej şi mulţi ani Ion Gheorghe Maurer, apoi Ilie Verdeţ şi Manea Mănescu ş.a., ca prim-miniştri. Sigur că justiţia a fost curăţată total de elementele reacţionare burgheze, la fel ca şi parlamentul din 1946. Acolo erau mulţi comunişti care au rămas. Stalin a păstrat până în 1941 comisari în loc de miniştri. Comisari cu rang mai mic au fost trimişi de generalissim în ţările care trebuiau să construiască socialismul, bolşevic, evident. I s-a dat un nume euforic: democraţie populară. Democraţia era, în fond, o invenţie a burgheziei, conform bătrânului Marx. Democraţia populară n-a mai explicat-o nimeni. Nu putea fi nici democraţie, nici populară, întrucât forţa politică conducătoare era clasa muncitoare, în frunte cu detaşamentul ei de avangardă, partidul comunist, care însemna o adunătură de activişti, peste care domneau primii secretari la judeţe şi secretarul general. El era regele proletarilor. Ceea ce pare bizar şi de neînţeles sunt sindicatele pe care le-au preluat de la burghezi. Odiosul regim burghezo-moşieresc a permis şi legiferat organizarea sindicatelor, care să apere interesele profesionale ale proletarilor. Dar politrucii bolşevici, şcoliţi la şcoala de partid Jdanov (fost comisar sovietic cu propaganda), îndeplinind, evident, indicaţiile consilierilor sovietici, au făcut o jonglerie revoluţionară: au transformat sindicatele în „cureaua de transmisie a partidului“, formulă abandonată ulterior.

 

Cotizaţia, direct pe statul de plată 

Toţi oamenii muncii, în afara ţăranilor, erau membri de sindicat. Cotizaţia se reţinea direct pe statul de plată. Cea de partid nu. Trebuia să meargă membrul de partid personal cu banii la secretarul BOB. La sindicat n-ar fi mers mulţi cu banii, deşi existau şi aici activişti sindicali. În mari unităţi erau scoşi din producţie şi plătiţi cu banii sindicatelor. La judeţ trona tovarăşul preşedinte Miron, înconjurat de câţiva vajnici activişti. Cu banii poporului au construit, e adevărat, case de odihnă, de cultură, cluburi muncitoreşti. Un număr de oameni ai muncii primeau bilete de concediu la mare sau munte, cu preţ redus. Inclusiv mulţi pensionari. Eu cred că nostalgicii comunismului se gândesc întâi la sindicate. Dacă nu le puteau apăra interesele proletarilor faţă de statul comunist, care era condus tot de proletari, fiind deci un nonsens, sindicatele au întreţinut regeşte o armată de activişti, dar au şi făcut ceva concret pentru popor. Pe când partidul ce-a făcut cu banii din cotizaţiile celor 4,5 milioane de membri? A hrănit şi el împărăteşte o armată de activişti, dar poporului nu i-a dat nimic. Ce rămânea mergea la gospodăria de partid, organizată pe principiul economiei de piaţă.

Nu ştiu ce jonglerie au făcut şefii sindicatului din Suceava, fiindcă au cumpărat o vilă în care au locuit profesorul Samoil Isopescu (proprietar) şi profesorul Rudolf Gassauer (chiriaş). Am încercat şi eu, în tinereţea mea, să caut un loc de muncă la sindicat. M-a primit tovarăşul Ţucaliuc (trecut demult în nefiinţă), şef de serviciu cultural, care m-a întrebat simplu: ştii să faci o brigadă artistică? N-am prea avut ce răspunde, aşa că am ieşit spăşit. Ulterior cu tovarăşul Ţucaliuc am fost coleg la comitetul de cultură. Locuia în Rădăuţi. El mi-a explicat apoi că încadrarea într-un post la sindicat se făcea cu aprobarea partidului. Ei şi uteciştii erau mâna dreaptă a partidului. La sindicat ajungeau unii preşedinţi din întreprinderi care se remarcau politic, utecişti îmbătrâniţi sau activişti de partid pedepsiţi pentru ceva.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Fluxul memoriei.

Comentarii