Americanul, potopul şi aripa Petru Rareş a postmodernismului politic

Ironic, dar neinocent

Umberto Eco nu se înşeală: „Răspunsul postmodernului, dat modernului, constă în recunoaşterea faptului că trecutul, neputând fi distrus, fiindcă distrugerea lui conduce la tăcere, trebuie revizitat: cu ironie, nu inocent”.

Acum câţiva ani, James Rosapepe, ex-ambasador al USA la Bucureşti, a venit să viziteze Suceava, Bucovina, însoţit de soţia sa, o fostă jurnalistă. Ambasadorul a dorit să facă o vizită à pied prin oraş, însoţit de jurnalişti şi reprezentanţi ai administraţiei locale şi garda sa discretă de corp. În faţa bustului lui Petru Rareş, realizat în 1977 de Gavril Covalschi şi amplasat în Parcul Central, delegaţia s-a oprit. Am înconjurat cu toţii statuia principelui moldav, am recitit anii de domnie ai voievodului (cele două perioade de domnie înscrise pe plăcuţa de sub bust), iar un profesor de istorie relata familiei de americani ce e cu cele două perioade de domnie ale lui Petru Rareş.

La un moment dat, soţia ambasadorului, uimită de detalii, interesată de politica medievală românească (o fi existat interes american pentru democraţie şi pe vremuri?) a întrebat cu inocenţă: „Dar ce a făcut Petru Rareş în anii când nu a fost principe al Moldovei?”

Mucalitul ei soţ, ambasadorul, i-a răspuns cu promptitudine: „Ce să facă, dragă, a stat în opoziţie”. Rosapepe era un munte de poante şi de bancuri, un călător neobosit, un conviv ales şi un om cu o minte brici. În cartea de onoare a muzeului de istorie sucevean a semnat cu mâna stângă, confirmându-ne astfel de unde i se trage firea ludică, vivace şi intuiţionist versatilă: din emisfera sa dreaptă, dominatoare.

 

Petru Rareş în opoziţie

Meditând noi ironic la paradigma unui utopic ev mediu al drepturilor fundamentale ale omului ce ar fi putut înflori chipurile imaginar la marginea Imperiului Otoman şi închipuindu-ne amuzată  şansele unor la fel de imaginare alegeri electorale cu răzeşi şi boieri, fără fraude şi fără campanii murdare, făcute între războaiele şi năvălirile turco-tătare şi ruso-balcanice, nu ne-am putut reţine o brumă de zâmbet.

Dar zâmbetul, ca orice zâmbet, poate îngheţa în colţul gurii chiar şi în toiul caniculei celei mai aprige.

Nu e glumă, de data asta. Politica medievală se regăseşte, cu mici schimbări de decor, în peisajul est-european actual. Dacă în Occident, libertatea şi demersurile pentru democraţie au devenit naturale şi seamănă cu o glumă, cu un enterteinment consumist  (amintindu-ne ca de un film de Oscar de cinica invazie catolică cruciată a Constantinopolului, în 1204, gest care a contribuit decisiv la prăbuşirea Imperiului Bizantin trei sute de ani mai tâziu şi la întârzieri masive de dezvoltare) , în ţările recent smulse din regimurile bolşevice oamenii supravieţuiesc prin metodele primelor timpuri istorice biblice, adică prin frică şi fugă. Aici, în Est, între cetăţenii obişnuiţi ai Cetăţii şi politicieni e o relaţie încă anormală, concurenţială şi divergentă, adică aceeaşi relaţie ce poate exista între două specii diferite şi concurente, care de obicei nu ocupă aceeaşi nişă. Asta ne face să nu fim optimişti.

 

Cum să rămâi cu nasul întreg după un pumn de libertate

Thomas Friedmann a spus cândva că în secolul al XX-lea importante au fost nu potopurile, ci  mai degrabă perioadele de după potop (nu primul război mondial, aşadar, ci ceea ce i-a urmat, adică evul nazi, apoi nu al doilea război mondial, cât ceea ce i-a urmat, adică evul totalitar sovietic). Extrapolând, pe vremea principilor moldavi medievali, ca Petru Rareş, situaţia era opusă, deci importante au fost în epocă nu potopurile, ci perioadele de dinainte de potop. Cât despre zilele noastre, se vede cu ochiul liber, partea cea mai importantă a potopului e chiar potopul. Pe fondul pierderilor reperelor social-culturale şi morale se pierde, hemoragic, desangvinator şi decerebrant, însuşi sensul existenţei, pe care mulţimile îl transferă (citeşte „pasează”) realităţii imaginare, aşa încât în Est există serioase probleme privind acceptarea senină a Celuilalt, tolerarea diversităţii, aşa încât sistemele sociale ale noii civilizaţii să se configureze şi să funcţioneze. Lipseşte însă liantul esenţial: este foarte important ca libertatea unuia de a da cu pumnul să nu atingă libertatea celuilalt de a rămâne cu nasul întreg. Sunt sigură că Petru Rareş, între cele două domnii, la asta s-a gândit, în timp ce făcea opoziţie şi în timp ce îşi ascuţea paloşul. Căci pe vremea aia, nu nasuri cădeau, sub pocnitura pumnului, ci capete, secerate de săbii, în numele libertăţii.