Sorin Alexandrescu, în „Paradoxul român”, Ed.Univers, Bucureşti, 1998, pleacă într-un voiaj de plăcere prin istoria politicii româneşti înarmat cu a sa hermeneutică istorică personală iar la p.221 ajunge la concluzia că fenomenul paradoxului român constă din lipsa de coerenţă şi de finalitate logică de facto a istoriilor dreptei şi respectiv ale stângii româneşti. Pe de o parte autorul constată că «noi am avut o autentică revoluţie de dreapta care n-a ajuns însă la putere pentru că a fost zdrobită de Carol şi de Antonescu», dar pe de altă parte, zice autorul, noi nu am avut o autentică « revoluţie de stânga, în schimb am avut un regim totalitar comunist de jumătate de secol». Totuşi, pare să nu observe autorul, istoria dreptei, ca şi istoria stângii româneşti, au ajuns două antologice bizarerii ce sunt pline de utopici vehemenţi, de radicali şi de violenţi, suficient de fanatizaţi de un context european şi doctrinar care i-a şi emanat şi impus, prin excese de temperament şi nervozitate politică. Ce-ar fi fost dreapta românească fără nazismul german? Ei bine, ar fi fost un teatru naţional justiţiar ritual, cu costume din epoca Vlad Ţepeş şi naţionalism aproape american, dar evident cu totul altceva decât o instituţie a asasinatului şi a holocaustului la care a ajuns. Ce-ar fi fost stânga românească fără pompa bolşevică de după Yalta, care a injectat în România extrema stângă şi a impus-o cu tancurile ruseşti (la fel de dur ca şi astăzi, când efectul de pompă rusesc asupra României stă la mâna lui Putin care nu-şi desprinde mâna de pe robinetul de gaz(prom) şi nici gheruţa voroniano-kaghebistă de pe Moldova)? Evident că ar fi devenit o stângă franceză, cochetă şi apetisantă, fără a atinge tabloul clinic al euthanasiei de gulag cu care ne-a gratulat o jumătate de veac.

Lecţia acestui bizarerism politic de la noi este că am avea nevoie de materia psihică, educaţională şi culturală în stare a atenua o anumită vocaţie etnică ce transformă orice direcţie românească (fie ea de dreapta sau de stânga) în extremism, punându-ne în pericol pe toţi. La baza acestui mecanism nu stă întotdeauna un context internaţional chipurile imposibil de evitat, ci de-a dreptul prostia şi incompetenţa autohtonă atunci când îşi adjudecă nestingherite deciziile naţionale. Prostia aceasta e, ca şi incompetenţa, atât de greu de ascuns în societatea comunicaţională de azi, când liderii sau partidele nu-şi mai pot disimula gogomăniile, atunci când ele există, cum nici inteligenţa, dacă ea se arată prin bestiarul politic. Ioan Pop remarca şi el undeva faptul că „cel mai mare succes al prostiei a fost şi este acela al înhămării în generosul ei proiect a multor inşi inteligenţi. Ca să se impună ca proiect, ca paradigmă, ca virtute à rebours, prostia are totuşi nevoie de anumite inteligenţe, care sunt de obicei acelea carente la capitolul morală şi caracter. Proştii ştiu că pot conta sigur pe inteligenţele fără scrupule, pe famelnicii de ocazie, pe mercenarii spiritului”. Într-adevăr, la noi „inteligenţa, valoarea de orice fel, bunul-simţ au ajuns aberaţii, de nu chiar delicte.”

În lumea românească de astăzi, lucrul care produce turbare nu este, aşa cum s-ar crede, lupta anticorupţie ori lupta împotriva lipsei de justiţie a Justiţiei mafiote, ci mai ales tensiunea generată de confruntarea reală dintre valori politizate până la absurd. E bine? Nu e bine deloc. Asta chiar că e o prostie mare cât carul. O prostie care distruge tot ce atinge, fiind un demers sinucigaş. (În fond, se şi spune că suntem o naţiune depresivă şi că tindem să-i ajungem din urmă pe unguri la poftele autolitice, însă românească de-a dreptul este nu punerea individuală a ştreangului de gât ori a pistolului în cerul gurii, ci îndeosebi sinuciderea colectivă prin prostie. Vezi, mai recent, aşa zisul „război între Palate” care deprimă un popor întreg şi îl ruinează psihic şi moral, şi care este de fapt un spectacol cu protagonişti absolut nebuni de legat, maniacali şi isterici, adică nişte cazuri tipice în care deficitele afective au anulat inteligenţele jucătorilor politici, lăsându-i în faţa vieţii proşti ca gardul.) Aşadar, paradoxul românesc nu e în inadecvarea tandemului dreapta-stânga, ci în bizareria relaţiei dintre inteligenţa şi prostia cu rol în decizia publică.

Iată de ce pretind eu politicului românesc, fie el de dreapta ori de stânga, să se subordoneze intelighenţiei adevărate şi să şi-o însuşească, alături de meniul moral complet, iară nu invers. Intelighenţia, necontaminată de somnambulismul politic (cel atât de neplăcut vizibil în parlamentul sforăitor şi obez al românilor), veghează mai mult, căci e neatinsă de belferie, e cu mintea clară. Politicianul nostru ar trebui să ia aminte la această claritate şi să se înfrupte din ea, sporindu-i utilitatea publică prin spiritul său decizional şi intrepid. Până când, însă, nu vom regăsi în clasa politică oamenii lucizi şi oneşti pe care îi generează inteligenţa atunci când nu se supune prostiei, n-avem pricină de linişte.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cu ce IQ dăm în gropile istoriei?.

Comentarii