Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Imediat după sărbătoarea Crăciunului se închegau grupurile de urători pentru noaptea cumpenei dintre ani.
De regulă, se strângeau cam în aceleaşi formaţii, prieteni şi vecini, de vârste apropiate şi, după ce-şi căutau prin poduri şi prin cămări „recuzita” pentru urat, îşi rostuiau rolurile şi începeau repetiţiile.
Doi la buhăieş, restul cu clopote şi tălănci
Cei mai mari se adunau cu două trei-zile înaintea ajunului Anului Nou, mugindu-şi buhaiele şi plesnind din harapnice în cimitirul părăsit de la Turnul Roşu, iar noi, puştimea, îi priveam de după gard sau, ca să ne îngăduie în preajmă, aduceam de acasă câte-o cană de borş de huşte ca să aibă cu ce trage buhaiul.
Ne uitam cum rotesc harapnicele şi încercam şi noi să pocnim din biciuştile noastre, pe care le încropeam din te miri ce, şi eram mândri nevoie-mare atunci când ni se dădea voie să probăm harapnicul şi nu ne încolăceam în şfichiurile înnodate din piele.
Cu buhaiul şi cu clopotele de descurcam, aşa că grupurile noastre de ţânci erau alcătuite din 4, maximum 5 urători, doi la buhăieş şi restul cu clopote şi tălănci.
Porneam odată cu lăsatul serii şi eram dăscăliţi de părinţi şi bunici să ne întoarcem cât mai repede. Cum străzile mărginaşe ale Sucevei din acea vreme nu erau toate luminate, cel puţin unul dintre noi (şi acesta era una din condiţiile pentru a fi acceptat în grupul de urători) trebuia să aibă...lanternă.
„Casierul” avea grijă de toată agoniseala serii
Când coboram în mahalaua Hărbăriei, sau ne abăteam pe uliţele mai lăturalnice, ne luminam drumul şi încercam să evităm întâlnirile cu „bandele” gălăgioase de mascaţi, care veneau din satele dimprejur.
Urăturile erau la vremea aceea mult mai lungi decât cele de astăzi şi fiecare dintre noi îşi avea secvenţa lui de interpretare.
Pentru că mergeam pe la megieşi, cei mai mulţi dintre ei ne pofteau să intrăm în casă, lângă bradul împodobit, unde ne primeam răsplata şi eram trataţi cu dulciuri şi fructe.
Unul dintre noi era investit cu funcţia de casier şi avea grijă de toată agoniseala serii, pe care o împărţeam apoi frăţeşte la despărţire.
Prin viscol sau zloată, îngheţaţi sau uzi la picioare, croindu-ne câteodată vajnic drumul printre nămeţi, pe unde ne mai pierdeam uneori câte-o mănuşă, ne reîntorceam la casele noastre, cu obrajii îmbujoraţi, bucuroşi pe de-o parte de micul câştig, pe care-l cheltuiam cu folos în zilele următoare, dar şi de participarea la ritualul sărbătoririi de trecere peste an.
(Fragment din volumul de amintiri retro-nostalgice, aflat în pregătire, cu titlul „Mistagogia penumbrei”).
