Dora D’Istria -”Prima româncă vitează care face o ascensiune în Alpi”

Dora D’Istria. Uimitoarea Prințesă a fost cântată de poeți, a fost apreciată de critici, ziarele din lumea întreagă publicau scrierile sale. A călătorit foarte mult prin Europa și în cele două Americi. În Germania, în Austria, la Veneția, în Prusia, în Rusia, în Eleveția, în Belgia, Franța, Grecia, din nou în Italia. În 1885 merge în Belgia. „Acolo ea începu cariera sa literară publicând la Bruxelles <La vie monastique, descripțiune a vieței orientale>, atunci aproape necunoscută”.

Elena Ghica, viitoarea Dora D’Istria, fiică a marelui ban Dimitrie Ghica, s-a născut la 3 februarie 1828, iar „biografii săi sunt de acord în a descrie inteligența sa superioară și grațiile care o făceau să fie un prețios ornament al curței unchiului său Alexandru Ghica Vodă, care la 1834 succedase la domnia lui Grigorie IV”, spune Bartolomeo Cecchetti în „Viața și operele Principesei Elena Ghica-Koltzoff-Massalski – Dora D’Istria”. „Inteligență superioară, lipsită de prejudecăți, în primele sale studii nu se potrivi cu împiedicările pedante ale metodei, ci o întrecu, învingând în curând pe magistri săi. Pe când gimnastica ilumina senina frumusețe a acelor forme cu aureola forței, mintea sa se înălța de la regulele gramaticale la simțul intim și la meritele mai ascunse ale scriitorilor, în istorie recurgea la izvoare, și cunoștea în perfecțiune nouă limbi, putând astfel să aprecieze și să guste cele mai bune opere din literatura antică și modernă. La cunoștințele sale serioase se adaugă și dezvoltarea imaginațiunei, și călătoriile sale erau pentru dânsa o ocaziune pentru observațiuni adânci și folositoare.(...) La 15 ani ea fu în stare să traducă Iliada. Puțin după împlinirea vârstei de cinci ani ea fusese inițiată în limbile latină, greacă modernă, germană, engleză, italiană. Cultiva poezia, musica; mânuia armele, și tare în a înnota, putu să scape pe institutoarea surorei sale mai mari, aruncându-se într-o noapte întunecoasă într-un lac de lângă Moscova. Asemenea Rusia și Grecia o salutară ca perfectă și neobosită călăreță”. În 1855, aproape normal pentru ea, face o ascensiune pe vârful Moench (4108 m altitudine), din Elveția, ea fiind prima româncă vitează care face o ascensiune în Alpi.” „Din Rusia în Elveția, de la societatea boiarilor la cea a umililor, dar puternici apărători ai munților patriei. Și unul din acele înalte piscuri (Moench) privia peste puțin pe îndrăzneața călătoare, care cu toate ghețurile și cu toată osteneala, se suia până în vârf, plantând acolo stindardul României.”

A fost membră a multor Academii, societăţi savante, institute, asociaţii din Grecia, Italia, Turcia, Franţa, Austria sau Argentina, a colaborat cu numeroase reviste. Opera sa a fost variată, ea cuprinzând teme de istorie, politică socială, economie politică, religie, feminism, poezie populară sau pagini de istorie, etnografie, etnologie şi folclorul popoarelor din Balcani, publicate în limbile franceză, italiană, greacă, rusă, germană şi engleză. „Les îles ioniennes şi La nationalité roumaine d'après les chants populaires”, publicate în «Revue des deux mondes», revistă cu care a colaborat până în 1873, „Excursions en Roumélie et en Morée”, publicată, în 1863 la Zürich şi Paris în memoria domnitorului Moldovei, Grigore al III-lea Ghica, ucis de otomani ş.a. Unele dintre lucrările ei au fost publicate în România, în 1876 – 1877, în volumul „Operile principesei Dora d'Istria”, traduse de Grigore Peretz, cu o introducere a biografului ei Bartolomeo Cechetti.

A fost o feministă convinsă, multe dinstre scrierile sale abordând femeia: „Despre femei de o femeie” 1865; Femeile în Occidinte”, 1860-1861; „Femeile din Asia”, „Femeile forte” și multe altele.

În „Femeile în Oriinte”(1859) primul capitol se intitulează „Românele”. Scrie cu multă plăcere despre femeile întâlnite pe meleagurile românești, și despre țărănci, și despre boieroaice. Este un fin și corect observator. «(...) Ceața de melancolie care adesea învăluiește fruntea țăranilor români, victime ale atâtor invaziuni, se arată arareori pre fața femeilor. Eu atribuiesc aceasta la activitatea lor care nu le dă repaos de a se mai arunca în tristele reflecțiuni pe care sărăcia lor și situațiunea precară a unei națiuni înconjurate de inamici ar fi de natură să inspire. Foarte superioare bărbăților prin hărnicia și veselia lor, ele sunt regine în căminul domesnic, în acest Orient în care chiar creștini sunt destul de dispuși a considera pe soția lor ca servitoare(...) De câte ori nu m-a cuprins mirarea de ardoarea neobosită a Românelor pre cari le vedeam semănând, torcând, țesând, brodând (n.a.: în provinciile române femeile țin loc de țesători, de croitori, de tapițeri. Este știut cu câtă artă ele împodobesc cămeșile lor cu cusături roșii, albastre și aurii) și încălecând cu sumeția unor adevărate amazoane !(...) Limba Românelor nu este mai amorțită decât degetele lor. Într-o zi,în prerjmele de la Veres –Patak, în regiunea minelor, am avut fantezia să asist la o șezătoare de fete. Gazda mea, minor inteliginte se înstărise prin muncă și economie, deși păstrase costumul și deprinderile țăranilor. Cu toate acestea, femeia lui îl înduplecase să mobileze cu lus câteva camere unde ședeam (...). O argintărie frumoasă, talere de aur și de vermeliu luceau pe masa mea. Pendule adornau căminurile. Alăture cu gravure venite de la Viena, se vedeau nesce picturi primitive (...) Gasda mea, originară din valea Hatzegului lângă Porțile-de-fer, se îmbrăcase ca să asiste la șezătoare cu frumosul costum din țara ei natală. Românele, ca toate femeile latine, au un simțământ înnăscut de eleganță și se înveșmăntează în genere cu o cochetărie ingenioasă. În Transilvania, fetele își împletesc părul într-o coadă groasă care se termină cu o panglică sau cu o monedă. Își pun în păr flori, monede sau pene de păun, și căte o dată pe frunte o diademă unde strălucesc mărgele și urmusuri. Marama cu care se îmbrobodesc femeile măritate e în formă de turban prin lolcalitățile den miaza zi ale provinciei, și aiurea au forma unui văl. Nemic nu prinde așa de bine ca cămeșile lor cusute și ca catrinza, adornată cu vergi viu colorate. Românele din multe sate port opinci în loc de cibote roșii sau galbine.(...) Când intraiu în sala în care Florica întrunise pe amicile sale pentru șezătoare, fetele Române veniră să-mi sărute măinile cu o familiaritate respectuoasă. Acest popor este firește pornit spre politeță și chiar la respect, afară numa dacă nu-l indispune vreo trufie fără loc. (...) »

Într-un alt tablou Dora spune : « Când treceam printr-un sat român, abia zisesem vorba de apă și îndată ieșea o țărancă să ne dea cu gingășia unei nimfe și cu maiestatea unei regine.(...) » Ca o regină este descrisă și Anițica, fata care urma să se mărite : » Anițica înaintează spre mine foarte mândră de podoaba ei. Călțuni albi și pantofi negri, o rochie de mătase și o cingătoare cu paftale mari de argint, o scurteică îmblănită cu samur și în părul ei beteală care cade în snop până în pământ : Mândra nuntă pregătea/Pe Ileana și-o gătea/Cu peteală de mireasă/ Cunună de-mpărăteasă»

Dora D’Istria face tabloul Boierioaicei Române.«Nevasta unui boiar de clasa a treia poate să zică fără să mintă că ea aparține aristocrației române, căci în drept ea face parte din clasa privilegiată, dar în fapt este mai burghesă decât nevasta unui negociator patentat (adică platind o taxa anuala n.a.) din București sau din Giurgiu, mai burghesă, din punctul de vdere occidental, decât gentilomini-țărani numiți nemuri(ca nobili de origini, nemuri erau scutiți de impozite). »

Dora D’Istria a stat de vorbă cu o mare doamnă, de stirpe boierească, pe care a întrebat-o despre condiția femeii române în societate. „De la un timp încoa cei din Occidinte se ocupă mult cu studiul țerei noastre, dar căte odată aceasta se face u o ușurință regretabilă. (...) Nu trebuie să ne mirăm dacă Românele nu au patriotismul ferbinte al engleselor, instrucțiunea Germanelor, activitatea Olandeselor. Bunătatea și gingășia nu esclud, din nefericire nici lenevirea, nici neaplicațiunea. (...) dar analele noastre ne arată în toată mărirea când mama lui Ștefan cel mare nu voiește să deschidă porțile fortăreței Neamțului fiului său, care se retrăgea dinaintea Turcilor și îl îmboldește lă noi izbănzi.”. Occidentalii care au trecut prin Țările Române , chiar dacă critică felul de a fi al boierilor și al nevestelor lor, “Ei mărturesc chiar că starea pasivă a este deja foarte diferită de cea de odinioară. Lumina din Occidinte a pătruns în București și a dat femeii o mai bună conștiință de ea înseși. Viața intelectuală există la unele femei alese. Dar acestea sunt prea puține. Toate celelalte sunt absorbite de nemicuri., de lusu și de vanele satisfacțiuni de lume, într-un cuvănt, de pompele și de faptele lui Satan.”

Dar Occidentul nu și-a trimis doar lumina <Străină de idelile lumii exterioare, absorbită în contemplarea stofelor și giuvaierurilor sele, adesea chiar în contemplarea carmenilor sei, ieșind din casă numa ca să-și arate echipajele... cum ar putea ea să audă narăndu-se nenorocirile țării sale, ea așa de fericită și de bogată?(...) Este tot atăt de exact la Paris orecăt și la București ». (...) <Românele sunt mai mult sfiicioase decât pornite spre aventură, și puține vei găsi cari să voiască a înfrunta opiniunile primite. Apoi, aceste opiniuni - nu sunt mai indulgente la București sau la Iași decât în celelalte capitale ale Europei civilizate. Dacă « femeia liberă » există undeva, desigur că n-a fost născocită pre malurile Dâmboviței, ba ar face chiar o tristă figură în cazul în când ea ar veni să se stabilească aci ».