Mircea Radu IACOBAN

Am primit atestarea documentară: către sfârșitul anului 2003, ziarul „Monitorul de Suceava” dădea publicității anunțul „Cunoscutul scriitor Mircea Radu Iacoban este, din această săptămână, unul dintre colaboratorii permanenţi ai cotidianului <Monitorul de Suceava>. Începând din această săptămână, rubrica lui Mircea Radu Iacoban va apare, la <Colţul condeierului>, în fiecare (luni, n.m.), miercuri şi sâmbătă. Pentru cititorii noştri, publicăm o scurtă prezentare a activităţii lui Mircea Radu Iacoban, cv - ul lui fiind, poate, şi un îndemn pentru a-i citi rubrica.” Să vezi și să nu crezi: au trecut 20 de ani! Fără a absenta o singură dată în aceste două decenii la apelul tri-săptâmânal, cititorii rubricii „Să vezi și să nu crezi!” mi-au aflat semnătura pe nu mai puțin de 3120 articole!! Nici mie nu-mi vine să cred, dar așa spun evidențele care, începând cu 2007, după încheierea perioadei trimiterilor prin fax, urmată de întronizarea internetului, au și reținut toate textele în memoria electronică. Parte din ele se regăsesc în cartea „Să vezi și să nu crezi!”, editată de „Monitorul” în 2006, iar alte multe tablete aveau să se împlinească literar sau gazetărește în paginile „Jurnalului” meu tipărit până acum în trei volume (2015, 2020, 2023), cu un total de peste 2000 de pagini și cu nu puține semnale care  atestă o primire cu interes din partea cititorilor. Volumul al I a fost onorat cu un premiu special scriitoricesc (2020), iar ansamblul celor trei cu premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști (2023). Volumul al IV-lea este în pregătire. Nu știu dacă Guiness book consemnează și astfel de performanțe gazetărești în vreo secțiune din „Cartea recordurilor”, dar, oricum, sunt sigur că în publicistica noastră nu pot fi întâlnite cifre asemănătoare. Desigur, aprecierile mele nu pot fi decât de ordin cantitativ, cele referitoare la substanța, consistența și interesul rubricii rămânând, firește, la latitudinea cititorilor. Rubrica fixă  a fost din totdeauna prezență vie în presa românească, onorată ades cu nume de prestigiu, așa că se cuvine să iau aminte la păstrarea proporțiilor și la modestia cuvenită când încerc comparații cu experiențe similare. Cei câțiva care au considerat că pot susține o rubrică zi de zi au renunțat repede, lăsând prestația săptămânală să dețină de departe locul I, după care se situează cea mensuală, firește, mai puțin rezonantă. Trei apariții în șapte zile, neîntrerupte de-a lungul a două decenii, nu știu să se fi întâlnit până acum – și nu numai la noi. Dacă vor fi existând, orice semnalare o voi consemna aici cu tot respectul și prețuirea cuvenite. „Monitorul de Suceava” a fost o gazdă impecabilă, lăsându-mi cea mai deplină libertate a condeiului. Drept pentru care, în acest moment ce-l pot considera pre-aniversar (prima tabletă a fost publicată la 3 decembrie 2003), aduc redacției cuvenitele mulțumiri. Și cum am răsfoit cu acest prilej arhiva electronică a gazetei, mi-am amintit că în acest august se împlinesc 45 de ani de la publicarea, la „Junimea” ieșeană, a primei cărți a lui Grigore Vieru editată în România (1978), totodată cea dintâi carte a unui scriitor basarabean tipărită cu litere latine. Drept pentru care înserez în încheiere un fragment dintr-o tabletă publicată în anii în care Grigore era ținta multor atacuri „colegiale” din partea anti-unioniștilor de la Chișinău, și, întru totul regretabil, a unor condeieri din țara noastră. Printre ei, doi ieșeni de marcă, care, fiind trecuți de mult în altă lume, nu mai pot da lămuriri spre explicarea gestului, de fapt,... total inexplicabil. Iată textul: „Spitalul din cartierul televiziunii moldave arată ca toate spitalele – posomorât, rece, neprietenos. Zi de vizită. Grigore mă aștepta în fața pavilionului său. Prima întrebare: „Mi-ai adus revista?”

• Chiar mai multe.
• Te-ntreb dacă mi-ai adus-o pe aceea.
• Care, Grigore?
• Aceea în care se scrie că-s o piedică în calea unirii... și că am nedreptățit poporul rus.
• Nu știu ce vrei să...
• Ba știi. Ai și revista, dar nu mi-o dai. Mi-au citit fragmente la telefon. Amici din București și din Iași. 
• N-o am.
• Ba o ai. Degeaba mi-o ascunzi. Tot o găsesc. A promis cineva că mi-o aduce diseară. Cu bine! 

Academicianul român Grigore Vieru, o mână de om însuflețit de o inimă pe cât de dogoritoare, pe atât de șubredă, pornește să urce cu pași înceți către salonul său de la Cardiologia spitalului cenușiu. Cară după el o pungă de plastic;  într-însa, patru mere și un roman de Rebreanu.”

   Grigore mi-a spus cândva: „M-am deprins demult să îndur toate înjurăturile, până și geamurile sparte acasă, da-mi frâng inima cele ale unor frați ai mei din România”.

   Închei aici tableta cu numărul 3121. Să vezi și să nu crezi!