Mircea Radu IACOBAN

Aniversări cu cântec: doi mari politicieni au primit mari premii pentru literatură: acum 70 de ani Winston Churchill Premiul Nobel, în urmă cu 50 de ani, Leonid Brejnev Premiul „Lenin”(care până atunci a onorat și personalități cu reale și incontestabile contribuții în istoria literaturii lumii). Poate fi aflată vreo legătură semnificativă între cele două evenimente petrecute la distanță și de timp, și, mai ales, de filozofie și orânduire socială? La prima vedere ar exista una mai degrabă exterioară: ambele distincții au fost intens contestate: cea a premierului britanic chiar înainte de decernare; cea a mai marelui URSS a fost posibilă abia după moarte. Apoi, se confirma și-ntr-un caz și-n celălalt dictonul „învingătorul ia totul”: Churchill biruise într-un război crunt, Brejnev în confruntarea internă dură cu pretendenții la tronul de țar al veacului XX. Oricum, ambele ilustrează limpede modul în care era înțeleasă, recunoscută și tratată valoarea individuală de mare excepție într-un stat democratic, prin comparație cu moravurile unuia totalitar. În 1978, sub egida prestigioasei revistei literare petersburgheze „Novâi Mir”(orașul se numea pe atunci, desigur, Leningrad) se publicau cele trei volume ale așa-zisei „Trilogii Brejnev”, „Pământul mic”, „Renașterea” și „Țara fecioară”, dedicate îndoielnicei victorii agrare din ținuturile desțelenite. Fiecare dintre cărți a fost tipărită în tirajul astronomic de 15 milioane exemplare și imediat introdusă în bibliografia școlară obligatorie. Brejnev devenise cel mai publicat, mai citit și mai citat scriitor din „marea Uniune”! Peste numai zece ani, cărțile cu pricina au fost scoase din școală, retrase din librării și trimise la topit: toată lumea știind că erau „opera” a doi jurnaliști profesioniști – de unde și nivelul gazetăresc al scriitorii, foarte departe de ceea ce îndeobște se înțelege prin literatură… Churchill a fost și el intens contestat, numai că finalul a fost cu totul altul: în pofida tuturor rezervelor și reținerilor, atribuirea „Nobel”-ului și-a găsit justificări, fie și în parte, prin însăși evidența ținutei literare a respectivelor scrieri. I se reproșa că reportajele de război țin mai degrabă de jurnalistică, cele șase volume dedicate Primului Război Mondial, precum și cea mai mare parte a restului operei ar fi lucrarea unui istoric, iar singura carte realmente beletristică, romanul de aventuri „Savrola”, a fost considerat de Comisia suedeză fără nici un merit literar. Drept pentru care motivația premierii a trebuit să fie mult mai ingenios elaborată și mai prevenitoare față de ceea ce se obișnuia: „pentru măiestria descrierii istorice, precum și pentru strălucita sa oratorie în apărarea înaltelor valori umane.” Strălucită sau nu, „măiestria descrierilor istorice” le păstrează în postata scrierilor istorice, iar oratoria ține de retorică și-atât. Este ceea ce observau și rapoartele academice suedeze preliminarii. După primul total defavorabil (Hellstrom, în 1946), abia al doilea, redactat de profesorul Ahnlund, a fost ceva mai favorabil, însă concluziona că scrierile istorice n-au cum îndreptăți un premiu pentru literatură. Ar mai fi existat o soluție, de regulă adoptată în cazul oamenilor politici: Premiul Nobel pentru pace, însă persistau îndoieli că un mare as al războiului ar accepta asemenea distincție. De altfel, se spune că, de ar fi primit-o, apărea imediat întrebarea de ce nu i s-a acordat cealaltă. Și totuși: întreaga poveste evidențiază o mare prejudecată în ce privește literatura însăși, care se consideră că ar presupune doar ficțiune și atât. Cum spune Dicționarul, literatura este „arta compozițiilor scrise”, ori „artă a cuvântului scris”. Și un banal răvaș poate aspira la condiție literară dacă a izbutit, cu intenție sau fără, o comunicare încadrabilă în sfera artisticului. Nu întâmplător, Churchill se autodefinea ca „scriitor, istoric, prim-ministru”, iar cărțile sale au fost din totdeauna best-sellers-uri și-n Anglia, și-n America, atestând fără îndoială talent scriitoricesc. Numai că toate cele de mai sus devin discutabile și îndoielnice dacă luăm în considerare faptul că, în 1953, pentru Premiul Nobel la literatură a candidat, alături de Churchill și… Hemingway, iar comparația cinstită până la capăt ar fi trebuit să țină seama în primul rând de valoarea literară reală și indiscutabilă a operelor concurente. De premiat, a fost premiat un învingător, „cel mai mare britanic din istorie”, care a câștigat un război ca să piardă după aceea, acasă, alegerile. Oare Nobelul i se cuvenea cu adevărat? Conform chiar uneia dintre cugetările lui Churchill, „Oamenii normali știu că totul este posibil.” Poate mai degrabă pentru Winston se inventa un Nobel special, care să înmănuncheze în titulatură (greu, dacă nu chiar imposibil) și ideea de dârzenie patriotică, și de inteligență sclipitoare, și de înțelegere profundă și prețuire a istoriei, și de mari servicii aduse patriei, dar și de nedreaptă tratare, câtă vreme câștigătorul celui mai crâncen război este învins de propriii alegători. Comentariul pertinent al lui Churchill: „Cel mai bun argument împotriva democrației este o discuție de cinci minute cu un alegător mediu.”