Mircea Radu IACOBAN

Drumul cărții, care într-o vreme era extrem de dificil și de complicat, amar și chiar dureros uneori, a devenit de tot slobod – care bucurie a adus după sine și tristețea editării abuzive și complet necontrolate: „dai un ban, publici cartea, care-i problema?” Nici una de-ar fi vorba de gogoșari, ciorapi de damă ori șuruburi în cruce, multe și deloc mărunte când discuția ajunge la locul și rolul tot mai șubred al editorului în cultura română. Nimic nu se pune pe piață fără barem un aviz de conformitate – nici gogoșarii, nici ciorapii, nici șuruburile. În cazul cărții, cine, de ce, și cu ce îndreptățire să avizeze? Slavă Domnului, suntem liberi în liberă țară, cenzură nu mai există, toate celelalte stavile și filtre similare au dispărut, doar n-o să regretăm acum ceea ce altă dată jinduiam! Poate să pară paradoxal, dar când mi se tipăresc propriile cărți regret sincer inexistența unui alt ochi avizat care să parcurgă textul de la cap la coadă și să-mi spună o vorbă bună-rea, implicându-se cât de cât într-o „facere” culturală ce n-ar trebui să fie înțeleasă doar ca… afacere. Ajuns în pragul tiparului, autorul rămâne de tot singur, mulți dintre editorii de azi lepădându-se cu grăbire de sarcina citirii manuscrisului – vorbesc despre simpla lectură de informare, nu numaidecât o citire critică – și de-o fac sau n-o fac, tot una-i: cartea apare fiindcă editura trebuie să trăiască și viața costă bani. Doar câteva mai respectabile păstrează în schemă posturi de redactori și corectori, în rest, prevalează condiția prestatorului de servicii inert cultural, care trimite în librării, cum argotic se spune, „pe neve”, orice, banul să iasă! Micul Dicționar academic (ed. II-a) definește astfel editorul: „Persoană care stabilește, pe baza unei cercetări amănunțite, forma unui text în vederea publicării”, cam la fel se pronunță și Dicționarul limbii române literare contemporane, dar celelalte dicționare sunt cât se poate de permisive: „editor, adică persoană care editează.” Simplu: „pescar, adică persoană care pescuiește”! Putem pretinde oștilor de editori de toate calibrele, mulți neprofesioniști, unii fără nici o ancoră în domeniu, să se pronunțe, ba chiar să și acționeze în temeiul unor aprecieri de ordin valoric? Ce i-ar îndreptăți? Nici cenzura de pe vremuri n-avea treabă cu artisticul, editorul de azi să aibă? Adevărat, cunosc nu puțini care se trudesc cu bună credință să țină steagul sus și au prezența în plan cultural deplin îndreptățită, dar care-s obligați să rămână dependenți de felurite subvenționări, din ce în ce mai puține și mai costelive. Respingerea unei oferte de editare înseamnă gaură în buget. Cine să-și permită? Iar autorele se va duce la editura de vizavi! Cât privește eventualitatea că s-ar introduce în fișa postului corectorului și eliminarea virgulei dintre subiect și predicat, ea trădează, de fapt, agramatismul multor astfel de texte. Scriitorul care nu-i în stare să scrie corect românește (dar toți editorii or fi știind?) s-ar putea asemăna cu șoferul care n-are habar unde-i ambreiajul! Marea întrebare rămâne așa cum a formulat-o Lenin: ce-i de făcut? Și-i făr-de răspuns. Editor a ajuns cine și când a vrut, mulți la start. puțini aleși. Destui au fost obligați să abandoneze din pricina falimentului, activitatea altora abia pâlpâie, cu câte o apariție-două pe an. La începutul începuturilor, prin 1992, s-a încercat introducerea unei atestări, a funcționat chiar și o comisie în Capitală, după care, repede, românește, totul s-a uitat și certificatul de editor nu-l mai găsești pomenit nici la history pe Google. Îl ai, nu-l ai, n-aș crede că mai contează. În USA există cursuri pentru profesiunea de editor, ba chiar și de corector, ambele cu durata de 3-4 ani și necesitând în prealabil o diplomă de licență în jurnalism, engleză sau comunicare (ciudat, corectorii sunt denumiți „rescriptori” de cărți, ceea ce sugerează o altă implicare a corectorului în destinul cărții)! La noi, nu poți fi nici administrator de bloc fără atestat, dar ca să publici cărți, n-ai nevoie! Dar chiar de s-ar reintroduce, tot acolo rămânem, fiindcă mecanismele financiare vor avea ca și până acum cuvânt hotărâtor. Sigur că micile case de presă tipăresc și opuri onorabile, uneori chiar de mare excepție, dar regula tirajului minuscul acționează draconic, și când nu există nici acces la vreo modalitate de difuzare, editarea devine mai degrabă o afacere de familie. Sau, cum spuneam cu alt prilej, o simplă „prestare de servicii”. Situată între onorabil și regretabil.