Mircea Radu IACOBAN

În trecere prin Suceava, marți am parcat în fața Liceului „Ștefan cel Mare” și am privit cu firească nostalgie geamul clasei în care mă aflasem cândva, „în rândul patru, banca de la geam”, alături de colegul dispărut, pictorul de mai târziu Ion Gheorghe. „Liceu cimitir / Al tinereții mele / Pedanți profesori / Examene grele” – scria Bacovia. Amintirile mele nu-s chiar atât de întunecate, chiar dacă nu era deloc o perioadă fericită pentru școala românească: prin 1953-1956, când se încerca schimbarea totală a macazului, trebuia musai să se țină cont că „lumina vinde la răsărit”, așa că orele de franceză ale prof. Apetroaie (de engleză nici vorbă!) erau abia strecurate în umbra biruitoarei limbi ruse, predată de prof. Buciuceanu (tatăl Tamarei, cu care, peste decenii, aveam să izbutesc o răsunătoare „Chirița în provincie” la Naționalul ieșean). Am avut parte și de ore în care ni se preda geografia URSS („bastionul păcii e!” – acum, ideologul Dughin afirmă fără rușine că „patria Rusiei este războiul”). Nu mai știu dacă, în vremea aceea, liceul se numea oficial „Ștefan cel Mare” – poate da, poate încă nu. Oricum, eroii și modelele „adevărate” proveneau exclusiv din spațiul etic rus-sovietic. Noroc de dascălii noștri, care, pe riscul lor, țineau și nu prea țineau seama de comandamentele programei analitice (îmi amintesc o mustrătoare prelucrare publică a profesorului Ițcuș, care „exagerase cu susținerea latinității românilor”). Școala, numai de băieți, era posomorâtă. La ordinea zilei se afla munca voluntară. Unul dintre plopii de la intrarea în oraș, acum vai de el, l-a plantat elevul Iacoban, în vreme ce taică-meu săpa la șanțurile ce urmau să delimiteze oborul (sau așa ceva) din lunca Sucevei. Juristul Iacoban, președintele Judecătoriei Suceava, fusese dat afară în 1948 fiindcă „întreținea legături cu străinătatea” (primise o scrisoare de la taică-su Haralambie, plecat din Comănești în Canada încă din 1912) și ajunsese, după o nouă școlire, impiegat de mișcare cu șapcă roșie în gara Ițcani. Lui îi datorez absolvirea: dacă n-ar fi fost, pe vremuri, coleg de liceu cu profesorul Nimițan, rămâneam pe vecie cu media 1 la matematici, știință care, și atunci și acum, mi-a rămas la fel de nepătrunsă. Mă „mișcam” însă binișor în zona literaturii și, prin 1956, ziarul „Zori Noi”, care-și avea tiparnița în preajma Liceului, mi-a publicat o vitejească și puștească recenzie prin care vestejeam cartea nu mai știu cui, motivând că nu respectă principiile estetice statuate (desigur) de rusul Bielinski. Era, totuși, ieșire în presă, izbândă mare pe atunci, drept pentru care prof. Ștefănescu, cel care ne aducea pe furiș, într-o servietă ponosită, cărți „nerecomandate”, sastisit de însărcinările obștești, m-a rugat să-i scriu una dintre compunerile susținute sub egida SRSC (Societatea Română pentru Răspândirea Științei și Culturii). Am fost, desigur, prezent la conferința cu pricina; Ștefănescu îmi făcea cu ochiul, mă umflam în pene și mă prefăceam că iau notițe... ascultând textul meu. D-ale tinereții! Elevii trăiau sub zodia marii sărăcii și ne holbam cu mută și adâncă admirație la paltonul de piele îmblănită arborat de exigentul Nimițan. Costa o sumă astronomică, 1500 de lei (trei lefuri – noi bârfeam că și l-a luat din meditații); profesorul îl purta cu mândrie demnă pe umeri până-n pragul verii, drept semn al prestanței ce refuză alinierea la vestimentația „muncitorească” (și aceea achiziționabilă, atunci, doar „pe puncte” – cartelă). Dincolo de toate cele, carte se făcea. Poate și pentru că alte preocupări, tentații, alternative, evadări, n-aveau cum să existe. Era singurul orizont, trăiam prin școală și pentru școală. Ținta elevului era să promoveze în anul următor și visul nu depășea achiziționarea unei biciclete (n-am avut niciodată). Nu știu cum arată acum pe dinăuntru școala românească, n-am predat decât câteva semestre în învățământul superior; am însă vaga bănuială că mobilurile n-au rămas deloc aceleași și interesul pentru carte în sine suferă de prea multe și prea varii concurențe, atât loiale, cât și neloiale. Același Liceu l-a absolvit și taică-meu; putea, la 92 de ani, să recite în latină și să conjuge în greacă. Deși încep să mai uit, cred că pot să recit câte ceva din Pușkin, dar rusa am deprins-o în anii petrecuți, după revoluție, la Chișinău. Cu certitudine însă, m-am ales măcar cu o învățătură (mare!) după tinereasca școlire de la Suceava: pentru a răzbi, omul trebuie să se străduiască.