Mircea Radu IACOBAN

Îmi telefonează confratele St.V. de la Galați: „Felicitări și la mulți ani!” Mă grăbesc să-i mulțumesc pentru bunăvoință și amabilitate: „M-ai emoționat, dar să știi că ziua mea a fost în februarie”. „Ei, na, una-i una, alta-i alta: te felicit de 3 martie, Ziua mondială a scriitorilor.” I-auzi! Habar n-am avut! Știam că există ziua femeii, ziua îndrăgostiților, ziua pompierilor, ziua pisicii, ziua internațională a moașelor, ziua prosopului, ziua limbii ruse (6 iunie), ziua de-apoi, mai știam că, în aceeași zi de 20 martie, sărbătorim la un loc Ziua internațională a vrabiei, Ziua  internațională a poeziei și Ziua internațională a fericirii, dar despre o zi a scriitorilor pur și simplu n-am auzit. Ceea ce nu poate însemna decât că am pierdut niște discursuri și articole de fond – pagubă-n ciuperci!

Caut, pe net, pagina de prezentare din care aflu că „Ziua mondială a scriitorilor este un moment de celebrare a rolului important pe care îl deține literatura ca element de dezvoltare a societății umane, în orice colț al globului, prin intermediul libertății cuvântului.” Acel „rol important” literatura și-l poate îndeplini cu o singură condiție: dacă-i citită, și cum nu numai la noi, ci în toată Europa, apetitul pentru lectură scade constant și iremediabil, realitate căreia i se cuvine adăugat vântul dinspre est purtător de aspre amenințări la adresa libertății cuvântului, precum și trista actualitate a dictonului „inter arma silent musae”, când tragem linia, vedem că „rolul important” nu prea-și mai află, ca să spun așa, susținători legali. Mai degrabă s-ar cuveni mutată din vară și adusă provizoriu în martie „Ziua  refugiatului”, că scenele de la granițele Ucrainei au înlăcrimat o întreagă lume!

Dar dacă e să marcăm, în martie 2022 și-n vecinătatea terifiantă a unor fronturi fierbinți, în iresponsabilă dezvoltare, ziua scriitorilor, atunci să încercăm o repede ochire și asupra relației condeierului român cu făptura malefică a războiului. Rebreanu s-a vrut voluntar pe front; cererea nu i s-a acceptat din pricina fragilității fizice. „Pădurea spânzuraților”, una dintre cele mai solide scrieri ale literaturii române, este și nu este un roman de război în stricta accepție a cuvântului, cum ar fi „Focul” lui Barbusse, ori cărțile lui Hemingway (amândoi au luptat efectiv pe diverse fronturi). Cezar Petrescu („Întunecare”) n-a fost efectiv pe front; deși, precum Rebreanu, s-a cerut voluntar; până la urmă a administrat un depozit de furaje al armatei. Amândoi au scris cărți de remarcabilă analiză psihologică în care bogată ficțiune se conjugă cu realitatea. Camil Petrescu („Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”), ofițer român ce a luptat la Mărăști-Cașin-Oituz, luat ostatic de unguri, rănit în bombardamente, a cunoscut într-adevăr, pe propria-i piele, ororile frontului; proza lui simți că-i trăită și durută. Sadoveanu („Zile însângerate”) a făcut armata, dar nu și războiul, Topârceanu, cu amintirile sale din Turtucaia și Pirin Planina, dar mai ales prizonieratul la bulgari, n-a avut forța dârză a romancierului, limitându-se la rememorări acut dramatice, totuși cu bătaie scurtă.  Const. Virgil Gheorghiu a scris reportaje de pe front, „Ora 25” are doar ca fundal războiul.

Privită în ansamblu, imaginea Primului Război Mondial în oglinda literaturii  române pare, totuși, destul de împlinită, dar una-i să te întemeiezi pe propriile tale trăiri în bătaia gloanțelor inamicului și altceva să scrii de la birou despre emoțiile altora. O spun și din foarte modesta mea experiență: vreme de un an încheiat am fost corespondent de front al ziarului „Românul” la războiul de la Nistru – mai important s-a dovedit a fi ceea ce am „recoltat” trăgând cu ochiul de aproape, în  linia întâia, decât declarațiile lemnoase ale combatanților. Plecând de la Primul  Război Mondial și ajungând la cel de al doilea, dai cu surprindere, în literatură, peste un mare și ciudat spațiu gol. S-a repezit Camilar, în 1949, cu „Negura” (Premiul Academiei!), roman absolut penibil datorită strădaniei cu care autorul s-a străduit să maculeze imaginea armatei române pe frontul de est. După care… liniște: mai întâi că era absolut imposibil să scrii cât de cât corect și cinstit despre cele petrecute între 1939-1945, și apoi pentru că majoritatea intelectualilor de valoare erau fie arestați, fie li se interzicea semnătura. Dacă literatura celui de al treilea război va fi să înceapă cu tragedia Ucrainei, primele secvențe mai pot conține pagini de eroism, elan patriotic, dăruire, jertfă chiar; după care, în faza a doua, locul omului îl vor lua butoanele, literatura rămâne pe dinafară și erou devine cel care a nimerit tasta Xdc-77 și a trimis racheta exact unde voia Putin. Care  Putin eu zic că nu-i nebun: este Putin și-atât.