Mircea Radu IACOBAN

Un sentiment incert, în care se amesteca și-un strop de milă la adresa lui Macron, m-a încercat după întâlnirea lui cu Putin. Și nu puteam să-i aflu pricina: abia după ce am văzut o reluare mai amplă, urmărită acum degajat, rezultatul lungii discuții de la Kremlin fiind bine cunoscut, am înțeles care era izvorul compătimirii. Bizar, m-a intrigat un amănunt oarecare: cel mai tânăr președinte de stat francez după Napoleon a vorbit… în engleză! Ceea ce, cu siguranță, de Gaulle, și el bun cunoscător al englezei, n-ar fi acceptat în veci! Cutumele diplomatice îngăduie șefilor de stat ca, în astfel de împrejurări, fiecare să utilizeze limba națiunii pe care o reprezintă. După cum pot fi acceptate și înțelegeri bilaterale menite să autorizeze recurgerea la o a treia limbă, străină ambilor prezidenți. Probabil că, la Moscova, s-a avut în vedere economisirea de timp – translatorii l-ar fi dublat – doar și așa s-au „vorbit discuții” mai bine de cinci ore! Dacă voia, Macron putea cere utilizarea francezei, lăsând lui Putin plăcerea de a-și oferi deliciile limbii ruse – probabil, unicul punct în care și-ar fi fost impus până la urmă punctul de vedere președintele Franței. N-a fost să fie. Pricină de întristare nu-i decât pentru cei din generația mea, care au trăit cândva triumful francezei. La Moscova, am avut senzația că a fost momentul unei adevărate „aruncări a prosopului”, limba lui Voltaire fiind abandonată cu umilință în fața limbii lui Shakespeare. Ce mai contează că lexicul englezei a fost, până în veacul XVIII, de origine franceză în proporție de 60%? Acum, se întâmplă taman pe dos! La noi, când te urcai în tren, vedeai că plăcuțele cu inscripții avertizoare păstrează ierarhia vremii: întâi franceza („Ne pas se pencher en dehors!”), apoi germana („Nicht hinauslehnen!”), pe urmă italiana („E pericoloso sporgersi!”): în lumea trenului cu aburi, inventat de englezi, nici urmă de engleză! Primul concurs important din cariera sa Macron l-a câștigat la 16 ani, cu o lucrare dedicată valorilor limbii franceze; e prea de demult, o fi uitat. (Doctoratul l-a luat cu teza despre Machiavelli, ceea ce ar fi trebuit să-l înarmeze în confruntarea cu Putin, fiindcă-s cât se poate de actuale teoriile umanistului italian: „este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit”; Macron nu-i nici una, nici alta, în vreme ce țarul Putin gestionează abil teama și se joacă dezinvolt cu spaimele întregii lumi.) Revenind la destinul limbii franceze: refluxul ei se explică printr-un cumul de factori politici, economici, culturali, dar și prin încăpățânarea francezilor de a-și menține neatinsă încâlcita ortografie etimologică, considerată „patrimoniu ce ține de patriotism”! Încercări de a atenua neconcordanța între scriere și pronunțare, de reformare barem parțială, cu scopul apropierii grafiei de pronunție, au fost încă înainte de apariția Dicționarului Academiei (1835), au determinat o Hotărâre de Guvern în 1901, și au dus la intervenția Academiei în 1990. Toate eșuate. Drept pentru care, franceza actuală utilizează trei moduri de scriere pentru aceeași consoană, t (t, th, tt), două pentru b (b, bb) și d (d, dd), trei pentru g (g, gg, gn), alte trei pentru m, ș.m.a., plus o constelație de semne diacritice și tot soiul de impuneri și exceptări menite să indice originea latină a respectivelor cuvinte – de parcă ar contesta-o cineva! Și asta în timp ce toate limbile pământului își propun simplificări, sistematizări și temperări ale normărilor gramaticale exagerate. Dar de-ar fi vorbit și în limba îngerilor, cei doi nu rezolvau nimic, fiindcă Putin a ținut-obsesiv pe-a lui (se consideră atacat, deși tocmai el ocupă ilegal teritorii ale altora!), iar Macron, care n-a avut nici un „temei legal” să se implice într-un astfel de conflict, a mizat excesiv pe „temeiul moral” al apărării păcii primejduite. Sună frumos, dar nu rezolvă nimic. Și fiindcă l-am amintit pe de Gaulle: în vreme ce Macron izbutea, la Moscova, să nu spună nimic vorbind cinci ore, discursurile generalului au rămas model de eficiență a elocinței: „însărcinez, decid, dizolv, nu voi face asta, ordon, oblig” – fiecare frază, începând cu cuvântarea radiodifuzată din 1940 și până la cea din 1960 (războiul din Algeria) devenind adevărat ordin de atac. De două ori i-a mers lesne lui Macron în înfruntările cu Marine le Pen din turul doi al prezidențialelor, numai că țarul l-a dominat într-un meci altfel din plecare nul. Era și greu, după ce Macron declarase, la Summitul G7 de la Biaritz, că „Rusia aparține deplin unei Europe a valorilor” (evident, nu s-a referit și la însușirea valorilor Tezaurului nostru). Cât despre franceză: se spune că încă ar avea peste 220 milioane de vorbitori, este limbă oficială în 29 de țări și 35 de organizații internaționale, nu-i cazul să i se cânte prohodul, da-i evident declinul ei în lume. Primejduită fiind, ca și româna, de marșul victorios al englezei. De-ar trăi azi, Alecsandri i-ar pune în gură lui Guliță nu „furculisionul” care a amuzat atâtea generații, ci mult mai actualul „furculeișîn”…