Mircea Radu IACOBAN

Cuvintele au viața lor: cele mai multe își păstrează eternă tinerețe, în vreme ce altele agonizează îndelung și mor în tăcere, fără să li se resimtă cumva absența din comunicarea cotidiană. Unele cunosc și perioade de strălucire pasageră, când devin excesiv utilizate și li se pune în cârcă mai mult decât pot duce. Cel mai adesea sunt înfipte în fondul principal lexical prin grația comentariilor sportive la radio și tv, temă de cercetare pe care lingviștii ar merita s-o ia în seamă, fiindcă multe dintre formele aberante ce sluțesc „limba vechilor cazanii” de-acolo ni se trag.

Explicațiile-s simple: mai întâi, larga audiență a emisiunilor sportive, apoi credința nestrămutată potrivit căreia dacă așa se vorbește la radio și tv, apoi așa se cuvine s-o facem, fiindcă acolo-i sălașul corectitudinii totale și depline (s-ar cuveni, numai că… nu-i). În fine, merită luată în considerație și comoditatea indusă de legea minimului efort, fiindcă mulți vorbesc, dar prea puțini consideră că trebuie să și cugete la modul în care-și adună cuvintele într-o frază.

Mai nou, au apărut, la fel de hotărâte precum antivaccinistele, și reprezentante ale curentului anticorector: dacă s-a înțeles despre ce-i vorba, ceea ce-i odată spus, bine ori prost, corect sau nu, lasă-l așa cum e! Doamna Mirela Minciu, prezentată de Linkedin ca fiind „HR&Career Consultant, Evaluator Etic de Competențe, Specialist în Diagnoza Organizațională și Psihometrică a Personalității, Inteligenței  și Abilității, Trainer, Coach, autor și Reseller de Resurse” – uh, mi s-a terminat răsuflarea! – întreabă direct: „Tu pe ce pui accent: Comunicare sau Gramatică?” Cum ar veni, e regretabil că „în țara vânătorilor erorilor de gramatică” (?!) contează și ceea ce spui, și cât de corect spui! Apud Minciu, dacă-ți orânduiești comunicarea în jurul unui dezacord gramatical, n-are nici o importanță, esențial este că ai zis ceea ce aveai de zis!

O susține indirect Ruxandra Cioc, „contributor comentator” la „Republica”: „Să vorbim corect, dar să nu-i corectăm pe alții”. Doamna Cioc mai zice: „Corectarea celorlalți, în special în cadrul exprimării, orale, este pe cât de ridicolă, pe atât de temerară”. Adicătelea, lăsați lumea să vorbească… de capul ei, fiecare cum crede, fiindcă „Autocontrolul perfect în vorbire este imposibil în condițiile în care limba vorbită are propriile caracteristici dictate de fluență, factori emoționali, context.” Argumentarea (care se putea reduce la străvechea observație „limba este un organism viu”) vine taman ca nuca în perete: de fapt, fluența, factorii emoționali, contextul pot explica eroarea, dar nu și s-o legitimeze întru tolerare. N-avem două limbi române, una scrisă și  alta vorbită, cu reguli diferite și aboliri de exigențe! La urma urmei, greu de pretins cuiva „autocontrolul perfect în vorbire”; în scris însă, poate fi țel de propus. Atins vreodată, ori niciodată, barem să-l vizezi!

Pare mai degrabă să fie vorba de încă un câmp de luptă al adepților neomarxiștilor, care consideră normările de orice fel drept atac la adresa libertăților cetățenești: scriu cum vreau, fiindcă-i dreptul meu și-s liber în liberă țară! Nu poartă mască pentru că nu vrea, dar nu scrie corect fiindcă nu știe, nu vrea ori chiar nu poate să învețe – asta-i diferența. Analfabeții funcționali n-au cum recupera ceea ce au pierdut trecând prin școală ca gâsca prin apă, iar soluția bizară întrevăzută de cele două doamne lingviste pare a fi ca societatea să se alinieze, prin tolerare, la neștiința greșiților noștri!...

Dar prea m-am depărtat de subiectul acestei tablete, pe care l-am vrut un semnal de atenționare la adresa recentei înfoieri peste poate a banalului adjectiv „complicat”. Din tele-comentariile sportive aflăm tot mai insistent despre „mingi complicate”, „șuturi complicate”, stopuri și faulturi „complicate” ș.a.m.d. Situația financiară a clubului X, aflat în insolvență, nu este grea, ci „complicată”, Sorescu, dezbrăcat de tricou, a trecut prin „minute complicate”, transferul lui Tănase „s-a complicat”, situația salariilor jucătorilor nu-i jalnică, e „complicată”, „starea vremii la ora meciului e complicată” ș.a.m.d. – cuvântul-plasture e bun la toate! I s-a aflat adjectivului o generală funcție atenuatoare și neangajantă: decât să spui cu directețe rău, urât, grav, prost, riscând reacții ulterioare dezaprobatoare, mai bine să zici „complicat” și nu superi pe nimeni. Imediat, cuvințelul cu funcții excesiv gonflate și-a găsit locșor călduț în rău mirositorul univers al politicii, din care aflăm că Șoșoacă a oferit Europei o „reprezentație complicată”. Cu toate riscurile („col Police!!”), eu l-aș numi mai degrabă jalnic și descalificant bâlci de mahala.