Mircea Radu IACOBAN

Vizitând, în Capitală, un veteran al ingineriei constructoare de mașini, acum, desigur, pensionar, am constatat cu plăcută surpriză că tot apartamentul îl are înflorat cu picturi semnate de Bălașa, iar unele tablouri acoperă exact anume spații din arhitectura camerelor, fiind cu premeditare pe măsura lor dimensionate. Deci, pictorul le-a creat cu intenția de a fi așezate acolo și mai ales acolo! „Mi le-a dăruit, de-a lungul anilor, Sabin” – explică gazda, arătându-mi și un bloc de schițe în tuș ce i le-a dedicat. Firește, îl întreb de unde atâta amiciție, fiindcă văd înrămate și portrete ale soției, tot de Bălașa semnate. „Păi, noi ne-am împrietenit la Revoluție”.

Cum nu prea mi-i imaginez pe amândoi braț la braț pe baricadă, cer lămuriri. Iată-le: inginerul deținea un important post de conducere la fosta uzină „Autobuzul” București (apoi „Rocar”) acum, desigur, demolată; avea, cândva, 6.000 de salariați. Astăzi nu se mai vede nici o urmă din ea, iar cele 24 de hectare dintr-un perimetru râvnit al Capitalei au ajuns în proprietatea unui off shore cipriot! Vâltoarea Revoluției n-a ocolit muncitorimea de la „Autobuzul”: vopsitorul Mihai Zărnescu fusese împușcat la Radiodifuziune, forjorul Dumitru Ispas își pierduse viața la sediul fostului C.C. În uzină, situația era cât se poate de tensionată.

Las gazda să povestească: „Când agitația era în toi, mă pomenesc cu o delegație inflamată de tineri în numele căreia a vorbit un bărbos avântat și încruntat: voia să-i dăm imediat un autobuz cu care delegația să ducă în Europa crezul și spiritul revoluției române. Nu numaidecât s-o răspândească a la Che Guevara, cât s-o facă bine cunoscută. Spunea că are o încuviințare verbală din partea Direcțiunii, voia mintenaș mașina, și nu oricum. Autobuzul trebuia pictat pe dinafară cu scene revoluționare, drept pentru care l-au <rechiziționat> de acasă pe cunoscutul pictor Sabin Bălașa, cu scule și culori cu tot. Să treacă imediat la treabă! Sabin părea pierdut de-a binelea, mai aerian ca oricând, nu prea înțelegea ce și cum trebuie să facă. I s-a arătat o pictură de a lui reprodusă într-o pagină de revistă: un nud feminin din galeria picturală de la Universitatea ieșeană – aia s-o picteze pe autobuz, dar fata să țină în mână un drapel tricolor fără stemă, fâlfâind.”

Cum am mai scris despre Bălașa, reproduc, dintr-un mai vechi articol, mărturisirea lui ce-l definește întrutotul și pune în lumină adevărată stranietatea situației în care se afla: „Eu sunt atemporal, nu țin seama de ani și nu am alt țel decât să aduc lumii un spor de frumusețe și de rațiune. Locuiesc în abis și pictez ceea ce văd cu mintea. Arta nu-i altceva decât o revărsare de generozitate și supremul exercițiu al libertății  proprii.” Adeptul „supremului exercițiu al libertății”, atemporalul ce „locuia în abis” era obligat să picteze pe o temă revoluționară dată… pe latura unui autobuz, desigur că și pe cealaltă! Nici să refuze n-avea cum, nici să accepte.

L-a salvat inginerul, care a tot invocat dificultăți și imposibilități de ordin tehnic reale sau inventate: tempera se spală la prima ploaie, suprafața trebuie tratată, oricum uleiul nu prinde, culorile din tuburile aduse odată cu Bălașa se scorojesc la soare, în magazie n-are decât vopsea roșie și albă ș.m.a.… Sabin a luat-o ca un prețios gest de sprijin într-un moment foarte dificil al vieții sale, drept pentru care, odată eliberat ca inutil de revoluționari, a rămas prieten devotat al inginerului, cu care a păstrat relația până la neașteptatul său sfârșit. Autobuzul, împodobit doar de un text ardent pictat cu alb pe roșu de vopsitorul fabricii, a plecat în ciudata călătorie și, după câteva mii de kilometri (Italia, Elveția, Franța ș.a.), s-a întors. Pe parcurs fusese dotat cu paturi, delegația mixtă viețuia acolo, nu știu cum era, practic, promovat duhul revoluției române pe noile meleaguri, dar, cu siguranță, atunci exista un mare și generos val de simpatie pentru români și România, așa că „promotorii” au fost pretutindeni bine primiți și ajutați să-și procure motorină, de-ale gurii și ce nevoi s-or mai fi ivit.

După discuția cu inginerul, am căutat în presa vremii niscaiva relatări despre periplul „autobuzului revoluției”. Am aflat două succinte semnalări despre plecarea mașinii și atât. Dacă cineva deține amănunte, i-aș rămâne recunoscător să le trimită la adresa de e-mail a redacției, caz în care voi reveni.

N.R.: Vineri, în Capitală, scriitorului Mircea Radu Iacoban i-a fost decernat Premiul „Constantin Brâncoveanu” pentru întreaga creație în domeniul literaturii. Printre premiații precedentelor ediții s-au numărat Lucian Pintilie, Principesa Margareta, Simona Halep, Mircea Albulescu, Nicolae Breban, ambasadorul Hans Klemm, Ilie Șerbănescu, Tudor Gheorghe, Horia Andreescu, Florin Georgescu, Ion Caramitru.