Mircea Radu IACOBAN

Mă tem că, alături de Covid-19, ne paște și sindromul primăverii neconsumate,  al bucuriilor din postata lui aprilie-mai translate, de voie, de nevoie, către iunie-iulie. Ca un tren întârziat ce încearcă făr-de succes să recupereze pe parcurs, mama natură ne tratează când la rece, când la cald, și ne toarnă, seară de seară, cisterne de apă-n cap. Păpădiile au apărut târziu, ghioceii prea devreme, berzele au dârdâit pe tăpșanurile înghețate, unele ogoare-s și acum inundate, altele găzduiesc recolte ce dau speranța recordurilor - de unde și sentimentul că, în ordinea firii, s-a schimbat ceva. Nu numaidecât esențial, dar nici de trecut cu vederea. Nu putem face mai nimic, mai ales când ne dă ghes și drogul efluviilor primăvăratece rămase în inerția stand by-ului. Avantaje și dezavantaje: un „te iubesc” din iulie n-are nici pe departe eficiența miraculoasă și reziliența (încerc să fiu la curent cu terminologia veacului) celui învelit, la mijloc de mai, în miresme de caprifoi și rozmarin... Cu siguranță, din pricina pandemiei, suferim și abitir și din pricina păcătosului sindrom al dorului de ducă. Virusul plecărilor, cuibărit în meandrele sufletului, atacă centrii inerției, încercând, în formele acute, să ne azvârle dintre membranele de beton, fugărindu-ne din creastă în creastă ca o streche blajină și ciudată. Devenind cronic, dorul-de-ducă se-nchide într-un fund de gând, pulsând șters și neutru până în momentul în care privirea bolnavului alunecă pe-o hartă, ori peste funiile de cifre din „Mersul trenurilor” („o hartă tentează ca și o femeie frumoasă” – spunea Ralea). Comportament tipic: bolnavul va asculta cu disproporționat interes poveștile călătorilor deprinși cu drumul, ori va cerceta mai mult decât se cuvine ștampila poștei din Năruja sau Ilgani, căutând să înfiripe din jocul literelor știrbe răsuflarea Vrancei ori nemărginirea Deltei. Forma ușoară a bolii dor-de-ducă este greu de diagnosticat. Bolnavul, aparent în deplină normalitate, și-a convertit elanurile în vagă nostalgie. Virusul azi deschide granițe, peste noapte le închide, pleci când poți, dar de-ntors, hotărârăște Onor Covid-19, și n-ai nicio garanție că râvnita destinație nu ascunde capcana unei fundături carantinate! Și pandemia n-a fost de-ajuns: dacă, rămas acasă, propui soaței barem o ieșire la cabana „Cinci brazi”, vei stârni proteste vehemente: „n-ai văzut că-s urși?” Dar bine, mami, până în zona unde a apărut Moș Martin ar fi vreo sută de kilometri. „Mai uită-te și tu la televizor, ăștia îi fac într-o noapte! Hai la mare.” Ca să schimbi, adică, viermuiala orașului cu înghesuiala sufocantă a autostrăzii – spre a ajunge unde? Într-o viermuială și mai și!! Cei din generația mea mai poartă, în vechile rucsacuri, undițele tinereții. Erau vremuri în care, pe traseu, mai puteai afla câte o știoalnă sălbatică. Majoritatea nu mai sunt: au devenit proprietăți private, crapii sunt înseriați, carașii trimiși de mult la tigaie. Într-o ultimă semi-drumeție am fugit din coloană, spre a da curs invitației unui amic bine informat, care se jura că știe de o băltoacă pe care nimeni nu dă doi bani și care păstrează știucă și bibani ca pe vremuri. Încercăm. Aici nu merge fiindcă-i malul abrupt, dincolo-i brădiș, la dreapta cioate, la stânga, nuferi. Tufele zgârie, noroiul clefăie. Lingurița nu-i bună (vara asta nu se mai poartă vernil), cealaltă sclipește frumos, dar nu prea oscilează, rotativa tremură, dar nu se-nvârte. Iată un ochi ceva mai liber; plesnești entuazist oglinda apei cu inocentul fluturaș metalic fabricat în Noua Zeelandă, sar țânțari, broscoi și alte drăcovenii, dar știuca tace: ori nu-i ora solunară, ori i se schimbă dinții și-o deranjează luna plină, ori e umbră, ori prea soare, ori prea frig, ori e prea devreme, ori prea târziu... Să-ncercăm pe malul celălalt. Ca să ajungi acolo trebuie să te cufunzi înt-un desiș de răgălii, n-are a face, ne recreem, hai printre mure, există o cărare, unde-i cărarea? Mlaștină. Cătină. Papură. Brusturi. Ura, un ochi fără brădiș! Începem îmblăcitul și râșnitul. O linguriță se agață într-un plop, alta într-o răchită (alți copaci nu erau). Speranța moare ultima, știuca va mușca, va mușca, va... va... vai de zilele noastre! La întoarcere, conform tradiției, ne dă binețe o babă surdă: „Ei, ați prins, ați prins?” Am prins, pe dracu’! „Ei, de-un borș, tot aveți!”