Mircea Radu IACOBAN

Toamna trecută am primit un telefon neașteptat: inflexiunile vocii păreau cumva cunoscute, dar nu puteam să duc identificarea până la capăt fiindcă îmi aminteau prea vag de un altădată cețos și foarte depărtat. „Mircea, au trecut vreo 60 de ani! Aș vrea să te mai aud. Ion Ghițulescu la telefon”. Sigur că m-am bucurat. Am pălăvrăgit despre una, despre alta, despre beteșugurile senectuții și despre starea fotbalului, ne-am amintit întâmplări de odinioară și, în final, „Ghiță” (așa îi spuneam chiar și-n emisiunile în direct) m-a întrebat dacă poate să mă mai sune. Cum să nu! Numai că n-a mai revenit. Din păcate, nici n-o să mai revină vreodată: la 91 de ani, Ion Ghițulescu a părăsit lumea noastră cea plină de minunății. A fost un „ziarilă” al gazetăriei sportive, „naș” al tuturor celor pe care i-a inițiat și pregătit pentru slujirea (deloc ușoară!) a microfonului transmisiunilor în direct. Era singurul domeniu gazetăresc în care cenzura, pe atunci crâncenă, rămânea neputincioasă – cuvântul „scăpat” în eter n-avea cum să fie întors întru oribila ștampilare rituală! Ca în filmele cu vedete care ajung în prim-plan datorită indisponibilității primadonei, Ghițulescu a „beneficiat” de o gafă a predecesorului (de fapt, era vorba doar despre slujirea adevărului!): la Olimpiada de la Helsinki, Radu Urziceanu, singurul autorizat până atunci să relateze în direct, comentând meciul Ungaria-România (1-2) a concluzionat imprudent „ungurii jocă dur, așa cum au făcut-o de fiecare dată împotriva noastră”. Banalitate acum, adevărat scandal gazetăresc în anii ’60 (apropo: maghiarii au dat, la Europene, o adevărată lecție de dăruire totală în teren, foarte departe de prestațiile lălâi și domnișorești ale fotbaliștilor noștri!). Urziceanu a fost suspendat sine die, locul i l-a luat Ghițulescu. Care, spre lauda lui, nu și-a păstrat cu zgârcenie „prada” pentru sine, ci a format o întreagă pleiadă de tineri radio-comentatori, unii cu har, alții cu mai puțin; experiența adunată bob cu bob avea să-i legitimeze, în grade diferite, și pe unii, și pe ceilalți. „Eterul sportului”, cu atâtea voci noi, devenise mai divers colorat și evident mai atractiv pentru ascultători. Prima transmisie în direct am „comis-o” sub oblăduirea lui Ghițulescu, care mi-a făcut loc vreo șapte minute în comentariul său. La Iași, CSMS juca cu „Universitatea” Cluj. Gazdele beneficiau de un 11 metri. Trage, pare-mi-se, Cuperman, și... ratează. Arbitrul decide repetarea loviturii. De ce? Am avut un moment de ezitare (explicabil la douăzeci și ceva de ani!), iar Ghițulescu, îndreptățit să intervină, n-o face: a așteptat să vadă dacă nu cumva junele comentator se descurcă singur. Până la urmă, am făcut-o: mișcase portarul... Gestul „profesorului” era un binevenit semn dătător de încredere, pe care l-am reținut și, la rându-mi, când a fost să supervizez, în transmisiile proprii, pe nou-veniții Domozină sau Voicilă, i-am lăsat să-și continue relatările chiar de-ar mai fi fost câte ceva de corectat... Plecarea definitivă a lui Ghițulescu prilejuiește, din nefericire, și aberații gazetărești naiv-politizate, poate bine intenționate, dar fantasmagorice. I-a auzi: „Ion Ghițulescu a fost obligat, practic, să se facă ziarist, din cauză că Partidul Comunist i-a închis tatăl în pușcărie, și astfel i-a refuzat fiului accesul la Facultatea de Chimie.” Măi, să fie! Păi tocmai ziariștii erau cei mai verificați la sânge și acceptați „pe sprânceană”, doar cu dosar-beton! Ziaristica era la „Ștefan Gheorghiu”, acolo dosarul era sfânt! Altă aberație, desigur, tot bine intenționată: „Ghițulescu a fost inventatorul celebrei emisiuni «Fotbal minut cu minut», care rupea audiențele la nivel național.” Foarte adevărat, era de departe cea mai ascultată emisiune, numai că Ghițulescu n-a inventat nimic. O declară chiar el într-un interviu: „În 1964 i-am propus lui George Ionescu, șeful Radioteleviziunii, să facem o emisiune cum văzusem că există în Franța și Italia.” Îmi amintesc ședința Secției Sport în care ne-a pus să ascultăm, înregistrate, fragmente din emisiuni cu pricina realizate de francezi și italieni. El a fost „tatăl” emisiunii similare la noi, a pregătit garnitura de opt crainici-reporteri și a determinat asigurarea condițiilor tehnice, foarte trudnică noutate pentru Radiodifuziunea română, dar de inventat au inventat-o, cu mult înainte, alții. Ceea ce nu-i scade cu nimic din merite: Ion Ghițulescu a impulsionat hotărâtor, către înainte, mecanismul osificat al radioului nostru și a fost prezent oriunde se simțea nevoia gazetarului experimentat: a contribuit la înființarea postului „Radio Vacanța”, a transmis în direct, cu nerv, prestanță și exactitate, aselenizarea misiunii „Apollo 11” – și, spectaculos palmares, a relatat în direct de la șapte ediții ale Jocurilor Olimpice (din 1960 până în 1996), ca să nu mai vorbim despre Campionatele Mondiale de Fotbal din 1966, 1990, 1994. A fost o voce caldă și apropiată (vreme de 23 de ani am ascultat-o în fiecare dimineață în radio-programul de la 6 la 8), un gazetar care și-a iubit și respectat profesia. Un gând frumos și-o lacrimă: Ion Ghițulescu nu mai este. Amintirea, sunt sigur, i se va păstra în gândurile și-n inimile românilor.