Mircea Radu IACOBAN

Am primit, în sfârșit, ediția a II-a a „Dicționarului moldovenesc-român” de Vasile Stati. Caut cartea de nu mai știu când, doar pentru a-mi completa colecția de „opere complete” Vasile Stati; altfel, știu bine despre ce-i vorba – o reluare vag re-coafată a primei ediții (2003). Valoarea în timp a colecției de absurdități publicate de cel mai autorizat exponent al moldovenismului primitiv crește constant, întrucât se înscrie printre aberațiile „științifice” majore devenite valoroase curiozități de expus într-un muzeu al mărginirii nemărginite. Așa după cum valoarea opului ce cuprinde cretinul „Studiul critic” anti-eminescian din 1891 al lui Grama a crescut de sute, dacă nu de mii de ori de la data apariției și până acum, nădăjduiesc să se întâmple cândva și colecției mele complete Vasile Stati, fiindcă există interes și pentru zenitul idioțeniei și al înjosirii bunului-simț. Pe care lumea culturală basarabeană îl categorisește după cum se urmează când vine vorba de Stati: „aberația secolului” (Vasile Gârneț), „criză de schizofrenie anti-românească” (Nicolae Negru), „o monstruozitate” (Mihai Cimpoi), „o mare trișerie politică” (Eugen Lungu), „un certificat al prostiei ajunsă la paroxism” (Vasile Romanciuc), „ține de vid și de zero, dar și de infamie, de ignoranță crasă” (Leo Butnaru), „o bătaie de joc” (Lidia Codreanca), „una dintre cele mai mari sfidări ale bunului-simț” (Iurie Colesnic), „o parodie lexicologică” (Iurie Bodrug), „excesul dement al scandalagiului senil” (Vasile Anestiade”). Gestul însuși al întocmirii unui astfel de „dicționar” în care nu știința limbii deține întâietate, ci, evident, politicalele de Bâc, este la fel de stupid ca și strădania de a demonstra că albu-i negru și maimuța, elefant. Practic, nici nu-i cazul să-ți propui o abordare a „dicționarului” cu uneltele lingvisticii generale, câtă vreme întregul demers al lui Stati pornește de la o falsificare flagrantă a realității, inventând o limbă „moldovenească” distinctă de limba română (!) și mult apropiată de... idiomurile slave. Stati nici măcar nu-i original: încă de pe la mijlocul secolului XIX, geopolitica țaristă declara (A. Arțimovici, 1863) româna vorbită dincolo de Prut „un dialect apropiat limbii slave”. S-au fabricat și atunci „dicționare” în care „sângeros” se traducea prin „sânjvărsatnic”, „necesitate” prin „trebeîmplinire” ș.a.m.d. S-au scurs aproape două veacuri, răstimp în care mari și reputați lingviști, inclusiv prestigioși oameni de știință reprezentând Academia URSS, au respins hotărât, argumentat și definitiv statutul de limbă graiului basarabean. Și iată-l pe Stati-contra încercând să reanime tezele staliniste (doar și „tătucul popoarelor” a fost, nu-i așa, lingvist!) potrivit cărora s-ar legitima un popor (moldovenii) în temeiul unei limbi... inexistente (semnificativ este faptul că, din „dicționar”, lipsesc cuvintele „basarabean” și „român”!). De la A la Z, o glumă proastă, dacă n-ar fi vorba despre o dezgustătoare mizerie politică! Cum altfel să califici un „dicționar” din care lipsesc cuvinte esențiale (floare, ochi, mână, creier, minte etc. etc.) iar altele primesc explicații derivate aiuritoare, de tipul „inimă” = măduva unui trunchi, chinga fierăstrăului, „cinste”= băutură, vin, rachiu (!!), „a înflori”= a încărunți ș.a.m.d. Iată, de altfel, câteva recomandări ale lui Stati pentru grabnica înlocuire a unor cuvinte și expresii românești cu corespondentul lor „neaoș” moldovenesc: în loc de sirenă se va spune „curvă de mare”, urina devine „chișăt”, băiat nerespectuos -„cîcăcios”, femeie slabă - „babî miniatiurisnaia, lasă-mă-n pace - „dute-n brânză!”, păr - „floași”, fată rea - „iapa șeia”, hai să dansăm - „hai să tușnim bușili” ș.a.m.d. O adunătură informă de cuvinte cu circulație regională, în covârșitoare măsură aparținând limbii române, multe din fondul principal lexical. Fac excepție rusismele, plantate cu sârguință de Stati oriunde află un locșor, doar-doar l-o crede cineva că s-a ivit peste noapte o limbă nouă în familia indoeuropeană! Am măcar satisfacția că mi s-a răspuns în sfârșit unei mai vechi întrebări pe care i-am pus-o lui Stati încă în volumul I din „Cronica Basarabiei”: eu, născut și școlit la Iași, profesor de română, ce limbă vorbesc? Răspunsul lui: „Și moldovenii dintre Carpați și Prut vorbesc moldovenește. Limba lor uzuală are același caracter lexicografic și fonetic ca la noi.” Fără să știu, vorbesc încă o limbă străină! Aferim!

Cine-i interesat de marile înfăptuiri ale mișeliei și prostiei umane găsește la mine, spre relevantă documentare, operele (complete acum) lui Vasile Stati (12 volume).