Mircea Radu IACOBAN

Circulă pe internet o remarcabilă poezie de cinci strofe, din păcate, nesemnată. S-ar putea zice că-i un fruct al așa-zisului „folclor nou” (sintagmă abuziv inventată și incorect utilizată în „epoca de aur”), numai că n-are trăsăturile de bază ale creației folclorice, adică, nu-i nici emanație colectivă, nici transmisă din gură în gură. Are, cu siguranță, un autor cert, cu evidentă știință a prozodiei, al cărui nume net-ul îl ignoră (obicei vechi și păgubos), ori el însuși și-l ascunde din varii motive, între care, probabil, și teama de a fi încadrat printre versificatorii licențioși și nefrecventabili. Dacă e să admitem existența unui „folclor nou”, productiv și în afara galeriei stadioanelor, atunci mă tem că se cuvine revăzută însăși definiția, fiindcă nu „din gură în gură” s-ar transmite acum, ci din P.C. (personal computer) în P.C. – fapt ce ar îngădui și condiția „șlefuirii” anonime, în timp, a noii creații populare.

Exemplificam în acest colț de pagină, cu ceva ani în urmă, citând poema „Ion Americanuʹ” („De pe meleagul transilvan / Plecat-a Ion peste ocean / Lăsându-și strămoșeasca glie / Cu viză de la Loterie / Și deși-i doar de vreo cinci ani / Aici, printre americani / Curata-i limbă românească / S-a transformat în păsărească”…). Respectivul text circulă acum pe net în diverse variante, semn că poate fi  considerat creație colectivă cu autor anonim. Folclor, deci… prin efectele procesării computerizate! Dar nu teoria folclorului mă preocupă acum, ci năstrușnica poezie pusă bearcă în pagină, fiindcă nici autor n-are, nici titlu! S-o citim fără prejudecăți:

Asta-i poema, merge și pusă pe note, în ritm languros de tangou. N-are cine știe ce adâncimi filosofice, aduce mai degrabă a text de revistă, da-i sinceră, isteață și plină de haz – hazul de necaz care, de veacuri, a ajutat românul să reziste și să depășească împrejurările profund neprielnice. Și câte n-au fost! Unul dintre semnele ce arată că nația n-are de gând să se predea în confruntarea cu inamicul nevăzut îl constituie tocmai adevăratul torent de bancuri și caricaturi pe tema Covid. După spaimele dintâi, după apariția vaccinului și, mai ales, după ce lumea s-a lămurit câte parale face contestarea oarbă a nocivității virusului, se ițesc și primele hohote sănătoase, cei din stirpea lui Păcală încercând să așeze cataplasma umorului peste usturătoarele zgârieturi ale frustrărilor greu de îndurat. Tema arhicunoscută a sacrificiului în dragoste primește o nouă și neașteptată abordare: amorezul este dispus să se lasă pradă Covid-ului, doar, doar… Nu-i sublim? Ce Romeo, care Julietă, de unde să știe veronezii cum e când îți răvășesc sufletul „mănușile și masca ta”?

Cât mai râdem, rezistăm!