Mircea Radu IACOBAN

Locuiesc în vecinătatea unui mare liceu. Când începe şcoala, abia dacă găsesc un locşor în care să parchez din pricina maşinilor onor elevilor și, mai ales, ale părinților. Barem până ce-a dat Covid-ul știam la ce oră pot încerca să scot Logan-ul din curte și cam când aș putea să cutez aducerea lui la loc. Acum, la ceas de pandemie, cu orare decalate „în trepte”, e-o foială continuă Altfel, nimic de obiectat: elevii (şi elevele) se poartă cuviincios, nu mai dau muzica la maxim cum făceau în pauze, când maşinile celor din anii ultimi deveneau loc de fumat (se pare că nu numai) și nesimțită boxă mobilă. Acum îi înțeleg și-i aprob pe tăticii și mămicile care-și duc și aduc copiii la școală cu mașina, astfel scutindu-i de primejdiosul voiaj cu mască în tramvai ori autobuz. Până mai ieri, înainte de invazia virusului și cu amintirea copilăriei în care zi de zi, toamnă-iarnă-primăvară, băteam pe jos, dus-întors cei 3,5 km. de la Ițcani până la liceul din Suceava, mi se părea că-i vorba despre un exces de zel părintesc. Doar la vreo două sute de metri se află stația în care opresc patru tramvaie și trei autobuze, iar purtătorii de ghiozdane par cam rotunjori și prea rotofei. Sigur că-i  incorect să judeci realitățile de altădată conform criteriilor de acum, dar tot așa-i și invers: dacă în veacul XX veneam „per pedes” la liceu, n-o să pretind, în secolul XXI, ca lucrurile să se petreacă aidoma. Numai că mă-ntreb doar dacă aceşti (încă) copii au habar despre copilăria părinţilor şi bunicilor lor. Dacă li s-a spus vreodată cum se trăia în România anilor ’50-’60 – că din cărţi, slabă nădejde să afle, câtă vreme şi bibliografia obligatorie o ,,parcurg” în rezumate. Probabil, nici nu prea îi interesează: ce rost să dezgropi amintiri dezagreabile şi, nu-i aşa, toţi consideră, în cărți, că viaţa lor e un roman, aşa că îşi exagerează vinovat-justificativ suferinţele până la minciună. La ce bun să priveşti înapoi, fie cu mânie, fie cu înţelegere, când poţi să treci elegant pe lângă trecutul recent, simulând oarece interes, dar, de fapt, lăsând să-ţi iasă lejer pe-o ureche ceea ce intră (dacă intră) pe cealaltă... Am evocat şirul de maşini elegante amintindu-mi că, la aceeaşi vârstă a liceului, mi-am dorit nespus de mult o bicicletă. N-a fost să fie. Poate pentru a bifa împlinirea acelui obsesiv vis al copilăriei, mi-am cumpărat târziu bicicleta, la bătrâneţe, şi acum zace de pomană în fundul garajului... Oare n-ar trebui să afle ai noștri tineri despre hainele şi bocancii ,,pe puncte” (pariez că nimeni din noua generaţie n-ar putea răspunde la întrebarea ,,ce-o fi asta?”), despre afişul ,,marţi se dă halva”, despre omniprezenta și salvatoarea pâine neagră de 2 kg., despre bradolina puturoasă cu care se dădeau podelele şcolii, despre gazul şi fitilul lămpilor din fiece casă, despre difuzorul Staţiei locale de radioficare, ce ţinea loc şi de radio, şi de televizor şi la care se citea, în fiece dimineaţă, articolul de fond din ,,Scânteia’’, despre „originea sănătoasă”, despre bibliotecile măcelărite, despre eternele filme sovietice cu Matrosovi şi stahanovişti, despre cântecele trădând naiv foamea cronică a adolescenţei (,,Să trăieşti cartof de aur, ideal pionieresc” – halal ideal!) despre privirea încruntată şi bănuitoare a cadristului, despre bucuria taberelor gratuite la mare, despre istoria URSS învăţată în locul istoriei românilor, despre arestările din faptul nopții, despre... Scriam, cu alt prilej, că tinerii judecă realităţile de ieri potrivit unor criterii de azi. Se pare că greşeam:nu le judecă decât în aspectele superficiale, revelate de o media interesată de scandal = tiraj, fiindcă, de fapt, nici nu le cunosc şi nici nu prea îi interesează. Dac-ar şti cum s-a trăit odinioară, ar înţelege şi ar preţui cum se cuvine eforturile şi sacrificiile celor ce i-au crescut și s-ar întreba dacă-s căliți cum se cuvine pentru a înfrunta rigorile vieții adevărate. Ar şti să facă şi deosebirea şi apropierea între dosarul de atunci şi dosarul de acum, ambele hotărând destine, dar acţionând aproape identic din perspectivă etică diametral opusă... Ce-a fost, a fost. De unde să afle? Romanul românesc s-a scuturat orgolios de social în favoarea detalierii sexului de alcov. Filmul îşi propune, programatic, să trezească interesul străinilor, lăsând în planul doi pe acela al compatrioţilor. Poezia se depărtează constant de cititor. Mă opresc aici, fiindcă nu-i cu putinţă semn mai evident al bătrâneţii decât a-ncepe să critici generaţia tânără. Ăştia sunt, ăştia suntem, ăştia defilăm. Sănătoși să fim și să ne vedem post-Covid!