Mircea Radu IACOBAN

Ce răsfăț fotbalistic! Seară de seară ai la discreție pe micul ecran floarea meciurilor din toată Europa. Rămâne doar să alegi, și nici asta nu-i ușor! Odinioară, cum era? Beznă! Aveam jucători români la mari echipe, la Barcelona, la Inter Milano, barem pe ăia să-i fi văzut din când în când, dacă nu și campionatele mondiale ori europene – aș! Televiziunii noastre nu-i ajungeau cele două biete ore de emisie pentru a înălța ode eroului între eroi, Coana Leana, grijulie, voia ca tot românul să se culce devreme, spre a răspunde vajnic a doua zi la chemările „mobilizatoare” ale întrecerii socialiste, iar „cel mai iubit fiu al poporului”, care n-avea de unde să fi auzit despre „panem et circenses”, se zgârcea la cele câteva sute de dolari ce trebuiau plătiți pentru preluarea transmisiilor tv. Drept pentru care românii n-au văzut Campionatul mondial de fotbal din Spania (1982), cel din Mexic în 1986 (unde Naționala noastră era calificată!), nici Campionatul european din 1988. Greu de înțeles cum nimeni dintre cei aflați în preajma lui Ceaușescu n-a îndrăznit să-i atragă atenția că-i mult mai mare daraua decât ocaua și paguba decât câștigul: era o enormă eroare politică, mai ales în situația țării noastre, cu mari probleme în asigurarea nevoilor populației și înconjurată de vecini interesați să-și introducă propriile programe tv în vidul din eterul românesc.

Astăzi, o astfel de decizie te-ar da de-a rostogolul în alegeri, atunci, oricum Ceașcă învingea cu 99,99%, așa că… Repede, în Basarabia, la Chișinău, Leușeni, Cahul s-au înființat noi și puternice stații de emisie, astfel că aproape întreaga Moldovă de dincoace de Prut putea recepționa onorabil programe tv vorbite românește (apăruseră în comerț și așa-numitele „lighene de prins ruși”…), în vreme ce Ardealul era „abonat” la televiziunile maghiare, Banatul la cele sârbe, Muntenia, Oltenia și parte din Dobrogea la cele bulgare. Mai întâi s-a insinuat sportul, firește urmat de serialele atractive și programele muzicale mult mai dezghețate oferite de  televiziunile din jurul nostru. Nu întâmplător casele de cultură din sud au început să ofere cursuri de limba bulgară, în librării a apărut Dicționarul bulgar-român, Fabrica bucureșteană „Electronica” a demarat producția amplificatoarelor de semnal și, la ora marilor meciuri, în anumite zone înalte din toată România, în jurul „Daciei” cu televizor portabil „Olt” pe acoperiș se-nghesuiau cete de „microbiști” cu locurile pe tăpșan plătite anticipat…

Desigur că sussemnatul, determinat și de tinereasca practică a gazetăriei sportive, încerca să fie cât de cât la curent cu evenimentele domeniului, așa că am început prin a confecționa antene artizanale. Circulat tot felul de scheme, apăruseră „specialiști” care preluau comenzi de antene, dar recepția în alb-negru rămânea puricoasă și instabilă. Clujenii care urcau televizoarele pe Feleac și la Făget au constatat că unda venită de la Debrecen are hachițe, aici se vede, la zece pași mai încolo nu, ceea ce se întâmpla și-n Moldova, cu recepția încercată pe Rarău ori la „Palmă”. Pretutindeni, locurile favorizate erau ocupate din vreme; n-ai venit la timp să-ți așezi mașina lângă tufa B5, te-ntorci mofluz acasă. Nici rușii, bulgarii, ungurii, sârbii, nu transmiteau chiar tot; exista o singură cale pentru a vedea un întreg Campionat mondial: la releele tv, prin antenele cărora se prefirau pasager mai toate transmisiile directe ale Europei. Situat pe înălțimi dominante, de regulă în păduri și-n zone cât mai pustii, releul era protejat de inscripțiile avertizoare „trecerea oprită” și „accesul interzis”, iar „organele” urmăreau cu atenție nu numai configurația antenelor de pe bloc, ci și frecventarea suspectă a cărărilor codrului, așa că, după ce am izbutit să-l capacităm (nu mai spun cum) pe tehnicianul releului S., am constituit un „grup organizat” de vânători microbiști și am cerut la Filiala AGVPS autorizație de ieșire în teren în zonă, la… sitari. „Ultimul sitar s-a văzut pe aici în martie 1956” – și-a arătat uimirea funcționarul Filialei. L-am asigurat că, potrivit unor informații sigure, un adevărat nor de sitari se îndreaptă dinspre Scandinavia către nordul Moldovei, și avem de gând să-l pândim două săptămâni încheiate. Așa am văzut, boierește, Campionatul mondial: imagine perfectă, ba chiar color! Ce dacă stăteam înghesuiți direct pe podea (în tot releul erau trei scaune) și ascultam comentariul în limba… turcă? Mai conta? Și-mi amintesc de  exclamația unui fost teleast post-revoluționar: „Nici nu știți ce ați pierdut!” Mă tem că, vizavi de accesul liber la informația lumii, acum s-ar cuveni să recunoaștem că  „nici nu știm ce am câștigat!”