Mircea Radu IACOBAN

Amândoi prezidențiabilii americani, și zărghitul, și senilul, s-au sprijinit cu nădejde pe cuvântul „reformă” în discursurile din campania electorală: Biden din greu, Trump ceva mai ponderat până la un moment dat, după care a revenit în forță, recuperând într-o dispută în care „reforma” și-a păstrat statutul real, acela de raft prim în ordonarea și stivuirea promisiunilor electorale. Numai că, spre deosebire de realitățile românești, americanii nu tratează cu îngăduință flască reformele trâmbițate în campanie și apoi uitate drept vorbe goale și-atât, ci urmăresc traseul promisiune-faptă, cu consecințe pentru prestigiul și credibilitatea noului ales.

Dacă ar fi câștigat, Trump sunt sigur că ar fi dus până la capăt, dar mai domol decât contracandidatul, reforma Poliției, ar fi redus din taxe, ar fi repatriat câte ceva din industrie, ar fi remodelat cumva sistemul sanitar, dar nu prea cred că izbutea să reformeze OMS și nici c-ar fi ridicat jumătatea de zid rămasă neconstruită la granița cu Mexicul (Biden, mai inteligent sfătuit, a spus că vrea nu ziduri, ci punți între naționalități). Și, mai ales, să reușească „revitalizarea economiei” aducând-o la condiția „cea mai bună din lume” (promisiune esențială, făcută de altfel și de Biden).

La rândul lui, fostul vicepreședinte propune, alături de mult invocata reformă a sănătății, și inițiative discutabile, cum ar fi investirea a 50 miliarde de dolari pentru firmele antreprenorilor de culoare – n-o fi asta culmea discriminării inverse? După preluarea funcției de președinte al Americii, toate cele promise se iau „la mână” și cele rămase în stadiul de vorbă goală atârnă greu, devenind descalificante. Sigur că, pe măsură ce-s mai des uzitate, unele cuvinte se golesc de conţinut. Asemenea unui clopot ce şi-a pierdut limba, lasă impresia că participă la slujbă, dar se bălăngăne mut, în gol. Cam asta a fost soarta substantivului „reformă” la noi: în ultimii ani l-am aflat în arsenalul vorbăriei politice la toate partidele, în peroraţia oricărui lider, în fiecare platformă-program, între temele şcolilor partinice de vară-toamnă-iarnă, în fondul principal de cuvinte al gazetăriei – unde vrei şi unde nu vrei. Justiţia, arta, armata, învăţământul, cultura, agricultura, toate-s, acum şi-n veci, sub semnul reformei. Când se pronunţă cuvinţelul-fetiş, dispar instantaneu îndoielile şi urmează, obligatoriu, reverenţa: „o, da, desigur, reforma!” A te îndoi, Doamne fereşte, de legitimitatea vreunei reforme înseamnă adevărată sinucidere civică: eşti complet depăşit, bătrân dinozaur, inamic al progresului, troglodit intelectual. În toată această frenezie reformatoare se neglijează elementul esenţial: scopul. Reformăm ca să reformăm? Așa sau altfel trebuia procedat? Care-s motivele, de unde până unde, de când până când, cât pierdem, cât câștigăm – doar n-o fi reforma starea de agregare a naţiei! Are o „foaie de parcurs”, ştie cineva când se isprăveşte? Teoretic, desigur, niciodată, dar practic nu poate fi decât secvențială, din etapă în etapă. Văzută cu ochii legaţi, ca demagogic scop în sine, reforma de dragul reformei se preschimbă din motor al progresului, în frână. La noi, s-a bătut toba de-au răsunat văile propovăduindu-se reforma învăţământului şi s-a început revoluţionar, prin punerea piciorului în prag: în loc de programă analiticăse va spune ariecurriculară, cu doi de r, și am pus poza Escăi în manuale. România a avut, până mai ieri, un învăţământ performant, recunoscut ca atare pretutindeni în lume. Nu-i chip să se ţină seama de acumulările utile şi de experinţa fastă, cu specific naţional, adunată de la Spiru Haret încoace? Nu să rămânem la Haret, dar nici să ignorăm complet temeiurile, principiile și rezolvările sale. Ia să tragem linia şi să încercăm o totalizare concluzivă – ce s-a izbutit de fapt, care-s binefacerile „reformei”, avem absolvenţi mai bine şcoliţi, mai performanţi, a crescut nivelul învăţământului românesc (că astea-s întrebările cheie)? În mod cert, răspunsu-i negativ. Cu ce ne-am ales în domeniul justiţiei? Dar în sectorul sănătate? Dar... S-ar impune, cred, mai multă parcimonie în gestionarea substantivului-justificare „reformă”, fiindcă nu-i până la capăt ceea ce se spera în ’89, nici ceea ce se spune acum. Începe să aibă sonorităţi de vorbă goală, dar și, adesea, de pavăză a unor interese meschine.