Mircea Radu IACOBAN

Noiembrie ar putea fi desemnată „Luna Radioului”. Prima emisiune, mai degrabă experimentală, s-a transmis la 19 noiembrie 1925 de la expoziția „Luna Bucureștilor”. 1 noiembrie 1928 este ziua celei dintâi emisiuni propriu-zise, deschisă de crainica Margareta Marinescu cu exclamația convențională din telefonie „alo!”. Atunci, Radio România avea de tot, 17 salariați! În noiembrie 1941 lua ființă Radio Moldova (Iași). În noiembrie (1951) apărea primul număr al „Revistei de programe a Radiodifuziunii”. Tot într-un noiembrie (1951) se inaugura actualul sediu al Societății Române de Radiodifuziune. (Și, desigur, pour la bonne bouche, în noiembrie 1958, sus-semnatul, încă student, și-a citit primul reportaj la microfonul Postului de radio Iași.) Din „vechea gardă” a Radioului foarte puțini am rămas, îi numeri pe degete! De curând, m-a surprins la telefon o voce cu inflexiuni vag cunoscute; parcă o știam de undeva – de unde? Mă suna Ion Ghițulescu. La 90 de ani, își plimbă nepoții prin parc, combate pe rețelele de socializare și încearcă să afle urme ale celor cărora vocile, dimpreună cu amintirea, le-au rămas risipite în eter. „Îmi dai voie să te mai sun?” Cum de nu! E și tinerețea mea acolo, o neînsemnată firimitură din istoria radioului, și cum puțini sunt cei care mai știu cum ajungeau vorbele noastre la ascultător, s-ar cuveni să afle… cât mai este de la cine. Dintotdeauna, Radio România s-a situat pe primul loc în topul audienței naționale. Ceea ce-i total nerelevant pentru „epoca de aur”, când competiția nu exista și radioul public era singurul îngăduit să emită, dar este semnificativ acum, când sumedenia de posturi concurente ar fi putut să-l detroneze de pe locul I. Postul public s-a impus și rezistă prin seriozitate, echilibru, profesionalism, investiție de inteligență gazetărească, diversitatea preocupărilor tematice, interes și deschidere față de performanța radio izbutită pretutindeni. Cum era altădată? În primul rând funcționa terifiant frica patologică de cuvântul slobozit în eter fără a fi în prealabil cenzurat. Totul se înregistra pe bandă, era ascultat și trecut prin două-trei vize. În direct se transmiteau doar buletinele de știri, cotele apelor Dunării, defilările de la 23 august și 7 noiembrie și meciurile; o bâlbă oricât de nevinovată era tratată ca adevărată tragedie. Dacă avea și eventuală încărcătură politică, atunci să te ții! (mi s-a întâmplat la o transmisie a Campionatelor internaționale de atletism, când în loc de „echipa unită a Germaniei” am tot spus – pură gafă – „echipa Germaniei unite”). Căpătau proporții și cele mai nevinovate bâlbe (eram în cabină cu crainicii care au dat ora exactă… nouă și treizeci de bani; atunci cred că s-a înființat serviciul post-control, care înregistra tot ce se difuza în direct, spre a detecta microscopic devierile de la litera textului – urmau, desigur, sancțiuni). Și cum radioul românesc nu putea, la mijloc de veac XX, să mai ocolească transmisia directă, au început, timid, să-și facă loc în programe și reportaje „calde” de la evenimente în desfășurare, în special inaugurări. Am făcut multe astfel de transmisii, numai că… textul era în prealabil vizat, așa că, de fapt și de drept, microfonul se muta din studio, afară și-atât. La o emisiune în direct de la darea în folosință a complexului mineresc Ostra s-a întâmplat să treacă un zdrăngănitor tren de mină ce domina tot universul sonor – ascultătorii puteau crede, situația internațională fiind încordată, că au intrat rușii cu tancurile! N-am putut spune despre ce-i vorba fiindcă… nu figura în textul aprobat! Tehnica era cum era: sistemul energetic național abia se configura, fiecare orășel avea propria lui uzină electrică, cu parametrii ei, așa că basul înregistrat la Satu Mare devenea tenor când îl ascultai la București… Câțiva ani am făcut teren cu o motocicletă rusească IJ, ghemuit în ataș cu magnetofonul „de teren” (cântărea câteva kilograme!) în brațe. O mini-revoluție tehnică s-a produs odată cu înființarea emisiunii „Fotbal minut cu minut”, nășită de nonagenarul azi Ion Ghițulescu. Cele opt transmisii în direct alternative par o glumiță inginerească acum, dar au constituit adevărat eveniment atunci… În redacții era panică: se decisese „îmbunătățirea compoziției sociale a lucrătorilor radio”. Nu știu să fi fost dat afară cineva, dar au fost aduși „din producție” așa-ziși ziariști, care trimiseseră gazetei „Munca” o știre precum că secția lor a depășit planul cu 0,98%. E de povestit câte situații între jenant și ridicol a prilejuit trimiterea în teren a acestor bieți neofiți – și ar merita evocate. Chestiunea cea mai importantă, de fond, o reprezenta însă configurarea programelor, ce s-ar fi voit duse până la capăt din lozincă în lozincă. Pe undeva, impresie eronată, fiindcă titlurile zăngănitoare nu acopereau decât formal conținutul real, iar radioul, mai puțin „la vedere” față de televiziune, scăpa astfel cât de cât de obligațiile propagandistice sever impuse. Dar câte n-ar fi de istorisit!