Mircea Radu IACOBAN

A fost sărbătorită, cu masca pe figură, „Ziua Limbii Române”. În Copou s-au depus jerbe de flori la bustul de sub „teiul sfânt”, s-a recitat, s-au ținut discursuri de către primar și alte oficialități. Imnul național, torțe, trompeți, poeți, cântăreți – și reală emoție participativă a unui public mai generos ca oricând (deși recitalurile au adus la microfon și poezie autentică, și insule uscate de ne-poezie). Un gest frumos, datorat în primul rând Casei de cultură „Mihai Ursachi”. Pusă sub semnul poziei, festivitatea de la Iași a reamintit trecerea poetului prin fosta capitală moldavă. Cercetând bucoavne vechi, dai de urma celui care a limpezit și rafinat limba strămoșească. Unele consemnări au fost preluate de Călinescu în întregime, altele, parțial. Nu puțini sunt autorii care pur și simplu le ignoră. Iată, de pildă, tezaurul de informații reprezentat de cărțile lui Rudolf Șuțu (își scrie numele „Suțu”, probabil din pricina ortografierii franțuzite „Suotzou”); cele două volume din „Iașii de odinioară” (1923, 1928), deși reeditate (pe vremuri, cercetarea lor era permisă doar în regim de sală la Biblioteca Universitară!) au rămas prea puțin cunoscute marelui public din pricina tirajelor mai mult decât modeste. Nu-i o carte cu cine știe ce virtuți stilistice și însemnată valoare literară a scriiturii în sine. Este, însă, doldora de informații variate și credibile, datorită faptului că provin de la contemporanii personalităților evocate, deci, sunt „la prima mână”, ferite de inerentele distorsiuni ulterioare și de deformările folclorizante. Chiar dacă atenția autorului a fost atrasă mai ales de bizareriile comportamentale din perioada „întunecării” lui Eminescu, situațiile revelate devin importante pentru istoria literară fie și numai pentru faptul că întăresc teza șubrezeniei diagnosticului acuzator din epocă. Felurite și risipite ici-acolo, consemnările îl surprind pe poet în cele mai varii ipostaze. Iată-l în localul lui Berl Finkelstein, de pe strada Lăpușneanu, unde adesea puteau fi întâlniți Iacob Negruzzi, Gh. Panu, Caragiale: „De câte ori Eminescu nu se așeza într-un colț al unei odăi, singuratic, scriind cu creionul pe fâșii de hârtie înguste, pe care le avea gata tăiate în buzunar, și apoi le arunca pe sub masă când nu-i plăcea ce a scris! Și de câte ori băiatul de serviciu nu a măturat, diminețile, foile de hârtie aruncate de Eminescu, azvârlindu-le afară!” Închipuiți-vă ce aduna cu mătura „băiatul de serviciu”, ce valoare ar avea acum acele ștraifuri pentru identificarea variantelor și, poate, chiar pentru ivirea unor strofe neștiute! În 1888 se afla, la Liceul Național, elevul intern-bursier State Dragomir, viitorul june prim al scenei Naționalului. Predecesorul lui în tezaurizarea grației publicului, actorul Teodor Popescu, urma să joace în premiera cu piesa „Venețiana”. Era marele eveniment cultural al târgului, și unul dintre ultimele, fiindcă în acel an 1888 avea să fie incendiat „din patru părți odată” teatrul de la Copou și Iașii au rămas multă vreme fără sala cu trei rânduri de loje (fiecare altfel mobilată și decorată după gustul abonatului) despre care azi nu știm mai nimic. State Dragomir, flămând de teatru, tocmai încasase o notă de 5 și, potrivit rigorilor de atunci, puteau părăsi internatul doar elevii cu note peste 7. L-a salvat întâlnirea cu Eminescu („Purta atunci Eminescu un palton vechi, avea bastonul subsuoară și mânca alune procurate de la Ghiță Olteanu, care ținea pe atunci, lângă Liceu, o mică dughenuță”), pe care l-a implorat să intervină pe lângă amicul său junimist Burlă, directorul școlii. Burlă a pufnit: „Nu se poate! Cu note mai mici de 7, nu se poate!”  „Ei, lasă…” – și-a început pledoaria Eminescu, izbutind, în cele din urmă, să obțină aprobarea exigentului director. Așa a ajuns în sala teatrului viitoarea vedetă a Naționalului ieșean…Tot pe tema Eminescu-teatru, o relatare profund întristătoare din aceeași zi: începe spectacolul; instalat în rândul I, poetul nu dă nici o importanță reprezentației. Răsfoiește agitat o carte. Ceva îl enerva, drept pentru care începe să rupă filă după filă, exclamând în gura mare: „Dobitoc! Dobitoc!” Șuțu comentează: „Nimeni n-a înțeles nimic din actul I al dramei «Venețiana»ce se reprezenta în seara ceia, fiindcă drama ce se petrecea în stal cu una dintre cele mai mari minți pe care le-a avut până acum neamul românesc era mai interesantă și mai îngrozitoare decât cea de pe scenă…”   

     ... La început de toamnă, știute și mai puțin știute despre cel ce a șlefuit și rafinat cristalina limbă română.