Mircea Radu IACOBAN

Se-ngroașă gluma! În România sunt raportate, procentual, de opt ori mai multe decese atribuite Coronavirusului decât media Uniunii Europene!! În rușinosul clasament continental funebru ne situăm pe sinistrul loc I – cum de s-a ajuns aici? Costisitoarea, frustranta, traumatizanta și păguboasa conduită defensivă, de altfel implementată, în grade diferite, aproape pretutindeni în lume, te poate cât de cât feri de contagiune, dar ce se întâmplă mai departe? Agresionat de Covid, și românul, și neamțul, polonezul, olandezul ajunge până la urmă într-un spital. Unde, la noi, se moare de opt ori mai mult! Nu-i de-a dreptul absurd? Cred că ne aflăm într-un moment în care s-ar cuveni să lăsăm naibii politicalele, învinuirile copilărești, fentele electorale, știrile prăpăstioase cu sfârșitul civilizației, ca și fake-news-urile ce anunță leacuri-minune, pentru a înțelege că starea nației este profund primejduită și, dacă o ținem tot așa, din România Mare o să rămână o mică Românie – și n-ar fi vorba numaidecât, cinic vorbind, despre scăderea numărului (oricum incert) populației, cât despre sleirea capacității de rezistență și reacție a economiei, înrobirea bugetului, aneantizarea școlii, grava afectare a destinelor artei, sportului, turismului, transporturilor etc., înnegrirea cotidianului, o inerentă obturare a perspectivelor și, drept consecință, abandonarea proiectelor majore. N-aș da vina numaidecât pe cineva pentru cele întâmplate din februarie până acum: virusul s-a năpustit cu o vehemență năucitoare, precedentele episoade similare din istoria pandemiilor n-aveau cum să ofere decât sugestii cu caracter general, prea puțin eficiente în cazul confruntării cu particulara agresivitate a unui virus capabil să-și modifice la infinit molecula ucigașă. Alt guvern ce ar fi făcut? Tot măști, mănuși, restricții de circulație, școli închise și așa mai departe, întreg evantaiul interdicțiilor ce ne-au acrit viața până-n pragul insuportabilului. Măsuri poate cumva altfel nuanțate și mai coerent ordonate, dar, oricum, nu era de ales, ce a făcut toată Europa am făcut și noi și o s-o facă oricare guvern ar veni după eventuala votare a Moțiunii. (Că și aici, într-un spectru din care rânjea hâd moartea, și-a arătat colții alt virus, cel al corupției, e altceva – noi suntem români, imposibil să ratăm prilejul de a ciupi necinstit leuțul chiar de-ar fi vorba despre un atac la sănătatea tuturor). Cum se spune în fotbal, „am băgat autobuzul în poartă” în speranța meciului nul! Noi n-avem forța financiară de a adopta o conduită activă, țările înstărite caută insistent remedii, contribuția noastră, în pofida unor tentative exagerat optimiste (Timișoara), n-a avut succes și românilor le-a rămas, ca în 1907, doar speranța că va apare, sosit de cine știe unde, un călăreț pe cal alb aducând vaccinul-minune sub șa. Răspunsul nației n-a fost unanim și continuă să uimească: s-a obișnuit cu monotona numărare cotidiană a morților, s-a instalat sindromul desensibilizării, mulți, foarte mulți, refuză gândul că, de fapt, până acum au avut marele noroc să nu-i atingă o răsuflare virusată – dar ceea ce nu s-a întâmplat ieri, se poate petrece mâine și, fatalmente, se ajunge la spital. Sunt de opt ori mai puțin eficiente (până și bulgarii au rezultate ceva mai bune!) spitalele noastre? De ce? Câteva răspunsuri posibile nu-s de ocolit. Primul: medicina românească nu-i capabilă de mai mult. Ceea ce nu cred: doctorii români sunt prețuiți și respectați pretutindeni și, din ce relatează presa, personalul medical ar fi dedicat până-n pragul sacrificului. Al doilea: n-avem medicația necesară. N-am de unde ști care-i protocolul ce operează uniform în toate așezămintele spitalicești, dar îmi place să cred că nu-i deosebit de cel din restul Europei și al lumii. De nu-i așa, ar trebui să se spună deschis: asta-i situația, n-avem cutare remediu, guvernul să-l cumpere de urgență, renunțăm la orice, până și la alegeri, pentru a-l aduce în farmaciile spitalelor. N-am auzit despre așa ceva. Organizarea este în culpă? Nici despre asta n-am știință să se spună vreun cuvințel în afara unor situații accidentale ce n-au cum defini întregul sistem. Atunci, care-i explicația? Deși m-am cam săturat de Arafat (unul dintre puținii militanți consecvenți într-o luptă inegală cu nevăzutul și necunoscutul, dar și cu indolența unor compatrioți), l-aș ruga să explice public de ce mor de Coronavirus în spitalele noastre de opt ori mai mulți bolnavi decât oriunde în Europa. Și, evident, ce s-ar cuveni făcut și n-o facem. Ne aflăm într-un stand by incert și apăsător, nu știm ce-o să se fie mâine și cu atât mai puțin vara viitoare. Previziunile sunt sumbre. Declarațiile șefului Organizației Mondiale a Sănătății, potrivit cărora așteptata normalizare se va petrece după circa doi ani, pur și simplu înspăimântă. Virusul mi-a furat un an din viață; să urmeze încă doi? Degeaba a ajuns omenirea pe lună dacă nu-i în stare să anihileze o moleculă!