Mircea Radu IACOBAN

Să mă ierte bunul Dumnezeu, dar nici Crăciunul, nici Paștele nu le-am așteptat vreodată precum ziua de 15 mai 2020! Poate doar – însă nu la asemenea intensitate – „Liberarea” de la armată. Ne făceam tot soiul de planuri post-militărie, croiam itinerarii din cuțite și pahară, imaginam, după recluziunea seacă și tâmpă din cazarma de la Botoșani, mirifice tururi ale mănăstirilor, hălăduiam imaginar prin Deltă și cotloanele munților... bineînțeles că, imediat după reintrarea în civilie, le-am dat uitării, spre a ne cufunda în rutina de altădată. Dar, la armată, barem ți se arăta inamicul: iată infamul, întruchipat de ținta cap, ținta piept, ținta brâu. Ochești, apeși trăgaciul, gata, l-ai nimicit! Ștai cine-i, de unde vine, de ce vrea să ne ucidă, ce arme are, de unde și cu ce trage, puteai să alegi o ripostă, altfel spus, barem teoretic aveai ce face, precum și speranța că-l vei doborî. Perfidul Covid 19 n-are mamă, n-are tată, toți încearcă să se lepede de responsabilitatea conceperii și nașterii, iar omenirea care a ajuns pe lună, a supus și dominat atomul, aproape că se predă în fața unei biete molecule! N-o vezi, nu știi de unde te pândește, când și cum ți se va strecura în măruntaie, ce poți cu adevărat întreprinde. Are sau n-are ochii oblici, aproape că nu mai contează. S-a generalizat conduita pasivă, adică reacția flască și bâjbâită: o fi trecând paza bună primejdia rea, numai că amenințarea rămâne, deocamdată cel puțin, neatinsă. Promisiunea laboratoarelor pare a se îngemăna cu aceea a descoperirii vaccinului anti-Sida: de decenii se tot spune în van că, gata, i se va veni de hac. Tot virus este! Și... nimic! Cu toate astea, și în pofida faptului că amenințarea rămâne, românii visează Liberarea din chingile carantinei, iar ultima săptămână până la fatidicul 15 mai este cea mai de nesuportat. Tot ca-n cazarmă: când mai erau vreo 5-6 zile până la lepădarea uniformei, comandanții au lăsat-o mai moale: nu mai aveau curajul sadic să ne trimită târâș până la copacul cu coroana rotată, nu ne mai căutau nod în papură la curățirea puștii, încheierea la copcă, lustruirea ciubotelor și întreținerea obielelor (în 1962, armata română încă mai purta obiele ca-n 1877!), ba chiar și obișnuita răsteală „înainte, marș!” s-a mai îndulcit, preschimbându-se din poruncă aspră într-un soi de rugăminte în sotto voce. De, când presiunea amenință să zboare capacele supunerii, trebuiesc căutate conduite care să îmbine, fie și la suprafață, fermitatea, oablă uneori, cu niscaiva oblojeli adiind a umanitate. Stând oricât de strâmb, dar judecând drept, la întrebarea „stăpânirea se cuvenea să procedeze altfel?”, răspunsul cinstit este nu. Suedezii au încercat s-o facă, și acum nu le-a mai rămas decât să-și exprime regretele – morții cu morții, viii cu viii. În ce mă privește, pe durata carantinei m-am supus cuminte tuturor deciziilor. De tuns, m-am tuns on-line (www.nevastă_mea.ro), am purtat botniță, n-am cutezat evadări ilegale, am tocit până am adus la subțirime de coală toate săpunurile din casă, am dat clanțele cu spirt, am primit cu mănuși plicul adus de poștaș, ba am dezinfectat și lăbuțele motanului ce umblă aiurea prin tot cartierul. Ca tot omul amenințat de Apocalipsă, am tezaurizat drojdie și hârtie igienică – scuzabil cred, cândva, ne vom aminti de toate cu înțelegere și zâmbet: a fost odată. Dar a trecut? Deloc încurajatoare deruta specialiștilor: unii spun că s-a procedat total greșit, antibioticele fiind, de fapt, cheia izbăvirii, alții compară numărul morților de mai an din pricina maladiilor respiratorii cu cel din aceeași perioadă a lui 2020 și, constatând că au fost mult mai mulți în 2019, când nici nu se știa de parșivul Covid, ezită să tragă concluzia ce s-ar impune și de care pur și simplu se tem. Oricum, tot soluția carantinizării era singura la îndemână și mai de neocolit. Sper ca Liberarea să nu toarne gaz pe foc! Închei cu o rugăminte adresată președintelui nostru, cel al tuturor românilor: să renunțe la formula introductivă „Dragi români”. Sintagma presupune drag de toți cetățenii României. Doar nu i-or fi dragi și PSD-iștii (cel puțin un sfert din țară, dacă nu și mai mult)!