Mircea Radu IACOBAN

Poate urmăriţi, pe internet, ciclul de filme care reconstituie cazuri celebre instrumentate de Poliţia americană. Sunt documentar-artistice: relatarea gazetărească a speţei urmează obiectiv firul anchetei, de la comiterea infracţiunii şi până la pronunţarea sentinţei, fiind susţinută şi de prestaţiile unor actori distribuiţi în rolurile principalelor personaje implicate. Chiar săptămâna trecută a fost programat un astfel de episod în care era reconstituit atât momentul tragediei, cât şi desfăşurarea cercetărilor poliţieneşti. Care, în paranteză fie spus, n-au întâmpinat nici o dificultate în stabilirea autorului cvadruplei crime, marele interes al cazului rămânând să-l constituie deznodământul revoltător din sala Tribunalului.

Pe scurt: un tânăr beat şi drogat, noaptea, a ieşit cu maşina de pe carosabil, ucigând patru persoane nevinovate ce sporovăiau dincolo de şanţ, în faţa porţii casei lor. Nimic de comentat şi de contestat, totul era cât se poate de limpede şi „la vedere”. Condamnarea în sine nu putea fi nicicum pusă la vreo îndoială, în discuţie rămânea doar numărul anilor de puşcărie ce-i va primi făptuitorul. Ei bine, deşi, beat şi drogat, a ucis patru oameni exclusiv din vina lui, n-a primit nici o zi de închisoare! Cum asta? Simplu: era fiul unei familii de multimilionari. Argumentul avocaţilor: băietanul suferea de sindromul celor nepedepsiţi niciodată, al odraslelor care habar n-au de valoarea reală a banului şi care consideră că-s inviolabili, totul li se permite şi totul le aparţine, inclusiv vieţile celorlalţi. Boală grea, nu-i aşa?

Făcând o paralelă cu „speţa” Mario Iorgulescu, cel care, beat şi drogat, după o noapte de poker, la 3 dimineaţa a ucis un om zburând cu 240 la oră pe străzile Bucureştilor, nu intenţionez în nici un caz să sugerez ideea că inconştientul asasin va fi exonerat de răspunderi de către justiţia română. Care, oricum, va trebui să ţină seama că Mario nu-i la prima abatere, că a fost implicat într-un dosar penal de sechestrare şi loviri (singurul dintre inculpaţi achitat!) şi că a mai distrus maşini scumpe în accidente provocate în străinătate (un Nissan în Elveţia, un Ferrari în Italia). Promiţând că se va interna la dezalcoolizare, băiatul lui tata a primit cadou altă limuzină, un Aston Martin de 300.000 de euro – cu care avea să ucidă un tânăr nevinovat de 24 de ani.

Are tata bani, doar lucrează în conducerea fotbalului românesc, taman acolo unde se decid acordările de bănoase licenţe TV (numai avionul sanitar ce l-a transportat pe Mario la spitalul din străinătate a costat zeci de mii de euro). Deocamdată, pacientul e-n stare gravă, într-un spital ultra-luxos din Milano; înainte de orice se cuvine să-i dorim sănătate. După ce şi-o va recăpăta, se va vedea cum funcţionează, la noi, relaţia crimă-pedeapsă în astfel de împrejurări. Cu siguranţă, „sindromul” invocat în justiţia de peste ocean n-are şanse să fie luat în seamă în Balcani, deşi biografiile celor doi asasini (că asta sunt!) au evidente similitudini. Faţă de tragedia americană, ceea ce lipseşte flagrant la noi este o puternică şi generală reacţie de condamnare publică. În întreaga SUA au avut loc campanii de presă şi mari mitinguri de protest, care nu s-au stins decât numai după excepţionala revizuire a sentinţei! La noi, doar unele voci din presă cutează să atace frontal subiectul, gazetarii cu pricina fiind puşi la punct de Gabriela Iorgulescu (mama lui Mario), care consideră semnalările ziariştilor „bârfe de rahat”: „Mă gândesc, dacă tot nu aveţi frică de Dumnezeu şi tot sunteţi vânduţi diavolului pentru bani, măcar sunteţi foarte bine plătiţi pentru asta?” (refren: banii, banii, banii!). Pe undeva, strigătul mamei este de înţeles, fiul ei aflându-se în stare gravă, cumplit coşmar al oricărui părinte. De neînţeles rămâne adevăratul abandon educativ familial, vinovat în bună măsură de cele ce s-au întâmplat. Cu atât mai mult cu cât, absolut incredibil, Gabriela Iorgulescu, universitară, are un master de „psihoterapie cognitivă comportamentală” şi este... preşedinta „Societăţii Academice de Ştiinţe Comportamentale din România.” Se ocupă, deci, de educarea naţiei, în vreme ce, flagrant, n-a ştiut să-şi educe propriul copil!

Rămâne, totuşi, de văzut dacă din responsabilitate nu s-ar cuveni translat şi în cârca tatălui, fiindcă dna Gabriela scrie: „Degeaba tu ştii ce trebuie să faci, dacă eşti sabotat în propria familie.” Adică... da, e complicat. Oricum, încep să privesc cu mai puţină suspiciune prima decizie a tribunalului american: într-adevăr, uneori, mai mare-i vina părinţilor decât cea a copiilor! Iar culpa nu figurează în nici un Cod Penal!