Mircea Radu IACOBAN

Eram „boboc” la facultate şi, în primele zile, încercam să înţeleg traseele ciudate ale tramvaielor ieşene, care, pe atunci, o luau spre sud ca să ajungă în nord; brusc, pe linia lui 4, o „frână electrică” ne-a proiectat pe toţi către peronul din faţă. Tramvaiul oprise între staţii ca să urce un personaj ciudat: rotofei (aşa mi s-a părut la prima înfăţişare), negricios, cu pălărie neagră şi costum la fel de negru, părea a cunoaşte pe toată lumea, inclusiv pe vatmanul care se topea de fericire când bizarul personaj îi zgâlţâia zdravăn dreapta cea trudnic deprinsă cu roata frânei. „Bre, o isprăvit băiatul armata?!” – a interpelat noul călător pe un bătrânel fericit de întrebare. N-aşteaptă răspuns şi azvârle alta, în celălalt capăt al vagonului: „Casă cu ţiglă ţi-a trebuit?” Un slăbănog cu figură de pianist la filmele mute încearcă să explice, dar nu mai are cui, fiindcă noul venit, aplecat asupra „postului de taxare”, şuşoteşte o glumă, pare-se deocheată, la urechea taxatoarei. „Auuu!” – face femeia, roşind mai degrabă de încântare decât din timiditate. „Îi dăm bătaie?” – întreabă vatmanul. „Dă-i drumul, bre!” – încuviinţează călătorul în negru. „Cum zici matale, coane”. Şi tramvaiul de Sărărie o ia încetişor pe creasta ce desparte Copoul de Ţicău... Aşa mi s-a înfăţişat, în prima zi petrecută la Iaşi, Miluţă Gheorghiu. Tramvaiul oprise între staţii pentru a urca Miluţă, călătorii au considerat faptul cât se poate de firesc, tuturor li s-a luminat chipul în clipa în care a răsunat, în uşa anticului vagon, inimitabilul „Sanatate, bre!” Pe Miluță îl evocă Sorina Bălănescu în volumul „Surâzător, comedianul trecea”. Iată-l ajuns, în 1955, cu „Chiriţa în provincie” la Chişinău: se adresează sălii, încremenindu-şi confraţii: „Fraţi români, ne bucurăm să fim aici, printre voi!” Spectatorii izbucnesc în nesfârşite aplauze şi, a doua zi, cronicarul dramatic de la „Moldova socialistă” apreciază la superlativ „Jocul tovarăşei Miluţa Gheorghiu”. Despre confuzia privind adevăratul sex al Chiriţoaiei circulă mai multe legende, unele povestite chiar de Miluţă, altele, de cei care i-au fost alături în turnee. Un copt avocat dintr-o localitate ardeleană i-a adus în cabină o jerbă de flori şi i-a turnat declaraţii amoroase, însoţite de insistente avansuri. Într-un târguşor muntenesc, primarul, ameţit până peste cap de nurii Chiriţei, şi-a manifestat public bănuielile şi frustrarea: „toate damele mi le suflă şeful de jandarmi, ce vrei, prestigiul uniformei!” La Timişoara, ziarele nemţeşti au lăudat peste poate interpretarea lui Miluţă, în termenii „Frau Milutza sehr gut gespielt”. După 1949, încep temutele verificări de partid. Tovarășul Miluță este întrebat de către încruntata Comisiune ce a făcut pe frontul anti-sovietic. Răspunsul i-a lăsat mască: „Și am trecut Prutul, am trecut Nistrul, am trecut Bugul, când, deodată, catastrofa: vin rușii!” În loc să se amuze de inocența candidatului, Comisia l-a exclus din partid și l-a trecut pe linie moartă – de atunci încolo, multă vreme i s-au încredințat doar partituri episodice și nesemnificative. Greu de priceput de ce, în plin secol al tehnicii, ochiul camerei de luat vederi nu s-a oprit niciodată asupra nemaipomenitei Chirițoaie ot Bârzoieni! Student fiind, am urmărit cele ce se petreceau în scenă cu textul în mână. Surpriză: mai nici o replică nu rămăsese ad litteram – dar, ciudat, faptul nu deranja: tot ce se improviza era absolut pe linia conduitei personajului, absolut în tonul epocii, absolut în spiritul textului. Mi s-a revelat existența unui alt text, care poate fi al lui Alecsandri, și a-l recepta ca atare nu însemna numaidecât eroare... Și mi-am amintit înmormântarea lui Miluță (1971). Au urmat convoiul funebru (cum se făceau procesiunile pe atunci, cu fanfară și „poduri” la răscruci) peste 1000 de ieșeni. La un moment dat, s-a insinuat printre membrii întristatei gărzi de onoare, din care făcea parte și subsemnatul, un personaj bizar: zdrențăros, cu picioarele goale în galoși și purtând un soi de steag-prapur negru. N-avea cine și cum să-l scoată de acolo, așa că nu s-a mai dat dus până la groapă, unde a început să dea comenzi și indicații cioclilor. Am aflat că-i un gropar de mult ieșit la pensie, admirator fanatic al lui Miluță, care jurase să nu-l lase coborât în criptă fără prețioasa lui îndemânare: „atâta pot să mai fac pentru conuʹ Miluță, atâta fac”... În ultimele lui apariții scenice, Miluță nu prea mai avea glas și putere să-și susțină arietele până la capăt: mai mult diza, ajungând și la șoaptă. Alt public l-ar fi fluierat. Ieșenii, în sala Naționalului, lăcrimau: „Miluță nu mai poate...”