Mircea Radu IACOBAN

Am trecut vara asta de câteva ori prin Molid şi am văzut că fosta fabrică de mucava pur şi simplu a intrat în pământ. Nici urmă n-a rămas din halele pe care le filmam pentru TVR în 2010, doar un rezervor-turn s-a păstrat întreg şi ţanţoş pe verticală: fiind în întregime din beton, nimic de furat, prea greu de demolat... Pe atunci, ici-colo, presa comenta cu amărăciune zidirile răvăşite, îmburuienate şi pustiite ce mai rămăseseră din bună parte a industriei românilor. Iată că s-a rezolvat: nici ruine nu mai sunt: furate cărămidă cu cărămidă, ce-a rămas s-a ghemuit sub iarbă.

După scurgerea a două secole, literaţii români au ratat şansa redescoperirii unei teme predilecte pe la 1800: poezia ruinelor. ,,O, ziduri întristate! O, monument slăvit! / În ce mărime-naltă şi voi aţi strălucit / pe când un soare dulce şi mult mai fericit / Îşi revărsa lumina pe-acest pământ robit’’ – se tânguia Cârlova. Călinescu observa că ,,fiece poet din preajma lui 1800 îşi are ruina sa”, în care vede ,,de cuvinte şi idei izvor.’’ Ca procedeu general, îngroşându-se tezist-romantic contrastul între micimea contemporaneităţii şi magnificenţa vremurilor trecute, evocată prin mărturia depusă de ,,ale turnurilor umbre’’.

Moda ,,ruinurilor’’ a răposat de mult; la mijlocul veacului trecut se putea vorbi chiar de opusul ei, doar se cântau monocord, entuziast şi calp zidirea, şantierul, construcţia nouă, barajul, Bumbeşti-Livezenii, compresorul proptit cu piciorul ş.a.m.d. Dacă onor scriitorul român catadicsea să mai şi coboare din turnul de hârtie al gâlcevilor eterne, ar fi putut constata că, după revoluţie, era belşug de ,,ruinuri’’ şi cântăreţi, ioc! S-a început cu demolările în lumea satului, unde au fost puse cu grăbire la pământ acareturile CAP-urilor, gest salutat entuziast de o gazetăriţă care, sunt sigur, habar n-are nici acum câte ţâţe are vaca, dar se pricepea, atunci, în 1990, să vadă în dărâmarea grajdurilor o salutară eradicare a ,,simbolurilor comunismului’’! De parcă bietul chirpici rural era purtător de ideologie!

A urmat industria, după ce s-a constatat, de asemenea gazetăreşte, că tot ce, tehnic, funcţionează cu folos pe aiurea n-are cum vieţui şi pe damnatul plai românesc. Din fabrica de cartoane de la Molid, construită în 1926, n-a mai rămas un şurubel de sămânţă! Noii proprietari au vândut totul la fier vechi, restul dispărând nu se ştie cum, de parcă l-ar fi înghiţit pământul! Ultimul (fost) director al fostei fabrici (îl chema Chelariu şi era nepot al cunoscutului cărturar bucovinean Traian Chelariu – de altfel, şi asemănarea la chip era izbitoare) şi-a sfârşit zilele anul trecut, aşa că odată cu el s-au stins şi sonurile amintirilor ce mai susurau prin lunca râului Suceava – care luncă n-a mai aşteptat niscaiva retrocedări, ci s-a reîmproprietărit singură, trimiţându-şi decis tufarii să acopere ultimele urme ale vechilor zidiri.

De ce a fost închisă topitoria de la Molid? Chelariu îmi spunea că ,,fabrica nu mai funcţionează fiindcă nu s-a vrut să mai funcţioneze.’’ Aici erau 840 de locuri de muncă (foarte mult pentru o zonă de munte!) şi se produceau, între altele, filtrele pentru autoturisme, locomotive, vapoare, avioane – care, evident, acum se importă. Nimeni nu mai ştie că aici şi-au dat sfârşitul cărţi esenţiale pentru cultura românilor, biblioteci întregi mistuindu-se prin anii ’50 în cazanele sale. Eram elev la Liceul din Suceava şi am văzut cu ochii mei cum se cărau cu coşărcile cărţile din biblioteca epurată, spre a fi încărcate, la Iţcani, în vagoane păzite militar şi trimise la Molid spre a fi prefăcute în carton maroniu şi hârtie igienică. Fabrica a tocat cu egală osârdie şi ,,Mein Kampf’’ în anii ’50, şi ,,Capitalul’’ în anii ’90... A topit şi cărţile unor Blaga, Goga, Eminescu, Maiorescu, Stere, în perioada epurării bibliotecilor de ,,otrava’’ burgheză, dar şi, cât a mai funcţionat după 1989, tot soiul de ,,Omagii’’, plus tone de afişe cu chipul lui ,,ceaşcă’’ regulamentar – cu ambele urechi la vedere.

Aş îndrăzni să propun aşezarea unei plăci memoriale în dreptul ruinelor fostei topitorii de ,,maculatură’’, cu un text care să amintească celor ce or să vină după noi că acolo au fost ucise şi s-au preschimbat în mucava cărţi fundamentale ale culturii românilor. Unică şansă pentru ,,ruinurile’’ dispărute să revină cât de cât în atenţia contemporanilor. Că, altfel, nemurirea prin literatură nu-i cu putinţă: nici o potrivire cu tiparul străvechi. Care ,,soare dulce şi mult mai fericit’’?