Mircea Radu IACOBAN

Pline gazetele cu „saga” sexuală de la Episcopia Huşilor! N-o comentez aici, este treaba Justiţiei, care, până una-alta, i-a condamnat... pe reclamanţi (nici ei uşă de biserică)! O lumină posomorâtă începe să îmbrace un scaun episcopal de tradiţie şi prestigiu, dând la o parte amintirea unor pilduitoare păstoriri huşene (episcopul Leu), ca şi făptuiri memorabile ale monahilor de aici. Cine-şi mai aminteşte de Mina Dobzeu? A trăit aproape 100 de ani; l-am cunoscut cu puţină vreme înainte de marea şi definitiva trecere (2018). Părintele Dobzeu este bine cunoscut mai ales datorită faptului că, în puşcărie, este cel care l-a creştinat pe Nicolae Steinhardt. La Jilava, unde i-a avut colegi de recluziune pe Const. Noica, Dinu Pillat, Al. Paleologu, Sergiu Al. George (apoi, la Gherla, pe Al. Zub şi Nicolae Ivasiuc) „aflând că (Steinhardt, n.n.) vrea să fie botezat ortodox, am decis fără zăbavă în ziua de 15 martie 1960 să-i îndeplinim dorinţa. Am aşteptat vremea potrivită, când deţinuţii din cameră au fost scoşi la plimbare, iar dumnealui, sub pretextul că este bolnav, a rămas în celulă (...). A fost un botez unic, oficiat într-o celulă subterană de la Jilava, în prezenţa mai multor preoţi, dintre care doi, părintele Făgărăşanu şi părintele Nicolae, erau greco-catolici (...). Apoi am cântat cu toţii «Câţi întru Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aleluia!». Chipul domnului Steinhardt iradia atunci o lumină divină, părea transfigurat, iar ochii noştri erau înlăcrimaţi”.

Nu-i singurul merit al arhimandritului Dobzeu. Intrat ca frate la mănăstirea Hâncu încă de la 13 ani, a fost, în cel de al Doilea Război Mondial, oştean pe fronturile din Banat şi din Ungaria. Apoi, la mănăstirile Căldăruşani, Nicula, Neamţ şi la Schitul Brădiceşti urcă cu vrednicie treptele ierarhiei bisericeşti şi încearcă să-şi desăvârşească studiile teologice, dar în 1959 este exmatriculat, arestat şi condamnat politic. Avea să se numere şi printre ultimii arestaţi ai anului 1988 sub acuzaţia absurdă de „uneltire împotriva siguranţei statului”. După câte mi-a mărturisit, îl măcina o singură remuşcare: i-a dat recomandarea pentru a primi Sfânta Taină a preoţiei lui Daniel Corogeanu, de la mănăstirea Tanacu, cel care a izgonit nu numai diavolii dintr-o biată tânără maică, ci şi sufletul nefericitei...

La Episcopia Huşilor, fostul consilier cultural Mina Dobzeu era în continuă sfadă cu mai marii săi dintr-un motiv cât se poate de... lumesc: rânduielile obligă călugărul să doneze mănăstirii jumătate din pensie. Arhimandritul o dă pe toată, adică 174 de lei, dar cum cumulează pensie de veteran de război, de deţinut politic şi de preot, încasa lunar ceva mai mult. Mănăstirea vrea jumătate din total, nu din pensioara de preot. Mina Dobzeu motiva că investeşte în tipărirea unor cărţi de cult. Mie mi-a dăruit câteva subţirele broşurele de popularizare, se pare, însă, că a desfăşurat o activitate editorială consistentă: „M-a costat 14 milioane numai cartea «Pentru o biserică dinamică»”.

Dar las tracasările lumeşti din Casa Domnului spre a înfăţişa o viziune a arhimandritului: l-a visat pe Hristos pogorât pe o colină din satul natal Grozeşti („Grozeştii ceilalţi”, conform geografiei toporâte de Ribbentrop-Molotov). A hotărât că evenimentul se cuvine nemurit prin amplasarea unei troiţe care s-ar vedea şi de pe un mal, şi de pe celălalt (Dobzeu a învăţat sculptura religioasă la Căldăruşani). Cu sprijinul mai multor oameni de bine din Huşi, s-a construit o monumentală troiţă sculptată (două tone!) şi, după ce s-a obţinut acordul autorităţilor din „Grozeştii ceilalţi”, crucea cu imaginea în mărime naturală a răstignitului în basorelief a fost încărcată într-un camion, dimpreună cu sacii de ciment, nisip şi celelalte trebuitoare. Numai că la Vama Leuşeni, după o aşteptare de aproape o zi, camionul a fost întors la Huşi: pentru amplasarea troiţei ar fi fost necesară aprobarea Mitropoliei Basarabiei (de rit vechi, deloc pro-română) şi a Ministerului Muncii (?!) de la Chişinău. Încurcate-s căile Domnului! Vreau să cred că, în cele din  urmă, troiţa a fost ridicată – n-am mai fost de mult pe meleagurile Grozeştilor...

*

Cel care nu mai este, Serafim Saka, mi-a fost drag. Foarte ciudat: scriitorul considerat de toată lumea ciufut, arţăgos, incomod, avea vocaţia prieteniei. O vreme m-a găzduit ilegal, la Chişinău, în atelierul artiştilor plastici în care soţia lui, Maria, fantaza la războiul de ţesut, imaginându-şi ciudate tapiserii de o delicată limpezime. Dormeam pe o ladă cu cărţi româneşti primite de peste Prut, acelaşi titlu de câte zece ori: foamea de carte românească determina atunci o tezaurizare nestăpânită şi, ades, informă. Credeam, în anii aceia, că tot ce zboară se mănâncă şi că împlinirea proiectelor şi idealurilor unioniste nu depinde decât de o minoră chestiune de timp, că basarabenii sunt temeinic „uniţi în cuget şi-n simţiri” şi că românii aciuaţi ca şi mine la Chişinău nu-s mânaţi decât de înalte simţăminte naţionale. Aş!

A urmat cascada dezamăgirilor, pe care Serafim o urmărea şi comenta cu detaşarea celui îndreptăţit să replice „nu v-am spus eu?” Concepţia lui singulară despre Transnistria a stârnit rumori dezaprobatoare, ale căror ecouri o însoţesc şi azi: „O văd ca pe o excrescenţă ce nu trebuie nicicând inclusă în organismul nostru statal”. Serafim era oare, cum se spune, „de profesie contra”? Mai degrabă cred că-i vorba despre o relaţie specială cu instituţia compromisului, căreia mai toţi îi acordăm, ajungând până la laşitate, funcţia de justificare a gesturilor care ne incomodează amintirile. Serafim a avut parte şi de înalte onoruri oficiale, şi de marginalizare în perioada sovietică – dar şi de o anume izolare... confraternă în ultimii ani ai vieţii. Nici n-a ştiut, nici n-a vrut „să mai lase de la el”. Din balconaşul strâmt al apartamentului de bloc pe care-l închisese şi-l preschimbase în birouaş de lucru (a doua persoană nu încăpea, aşa că discutai cu el din pragul „casei mari”) şi-a apărat colţos opiniile adeseori iconoclaste, mereu căutând firicelul de lumină în imperiul întunericului. Spunea: „artistul trebuie să reveleze nuanţele, la nevoie să descopere pete în soare, dar şi bănuiala unei fărâme de rază într-un negru nesfârşit.”