Mircea Radu IACOBAN

Ținem aurul acasă sau la Londra? Răspunsul cel mai la îndemână ar fi „ce-i al nostru să revină în țară”. L-ar motiva în primul rând trista experiență cu tezaurul României înhățat fără rușine de ruși. Italia, Belgia, Germania, Elveția ș.a. n-au avut astfel de triste experiențe cu rușii, dar se pare că intenționează să-și repatrieze rezerva de aur. Bundesbank și-a readus din Franța o primă tranșă de 374 de tone, cu motivația„să sporim încrederea pe plan intern” și cu un surplus de explicații: „rezervele nu au fost niciodată verificate pentru autenticitate și greutate.“ Față de cele 3.378 de tone ale nemților, ceea ce deținem noi la Londra e-o glumiță, mai mare daraua cu scandalul decât ocaua. 1/3 din aurul Elveției se află depus în Anglia și Belgia; în țara cantoanelor se strâng acum semnături pentru convocarea unui referendum ce ar duce la interzicerea depozitării în străinătate. În pofida opoziției analiștilor financiari, în Italia și-n alte țări europene este invocată eventualitatea repatrierii rezervelor de metal prețios. Așa stau lucrurile, problema, deci, există.

Noi îi dăm conotații politice imediate și, regretabil, o utilizăm în disputele interne. Poate că este justificată sensibilitatea deosebită a românilor: de-a lungul veacurilor, începând cu romanii, aurul mioritic a făcut repede picioare și s-a tot scurs în toate direcțiile, noi rămânând ca-n zicala slavă, doar cu „zvon ot moned”. Totalizarea cronicei hemoragii de aur este pur și simplu uluitoare. A cercetat-o, cu câțiva ani în urmă, profesorul  prahovean Eugen Stănescu; între timp, au apărut cifre și date noi. Realitatea pur și simplu înfioară!

Birurile plătite la Înalta Poartă însumează 341 de tone de aur între 1415-1877! Vremea înnegurată a veacurilor XV-XVIII îngăduia spolierea pe față a celui neajutorat de către cel puternic, dar ceea ce a fost a fost, nu se mai îndreaptă în veci, și-n vreme ce, atunci, se construiau în tihnă Palatul Schönbrunn (1700), castelele Belvedere (1716, 1723), minunăţiile Parisului şi multe alte splendori ale Apusului, din spațiul românesc bogățiile se scurgeau nemilos afară. Birul reprezenta hoția oficializată, dar erau și multe alte „șperacluri” de spoliere și nu știu dacă toate au fost luate în calcul. Aș adăuga aici barem practica extrem de bănoasă a mazilirii domnitorilor, ce a permis și produs adevărată hemoragie de aur românesc.

Doar în Moldova, Ştefan Răzvan a fost mazilit după nici 12 luni, Const. Movilă n-a cârmuit nici un an, Al. Mihnea şi Moisei Movilă „n-au domnit decât o vară”. Urmează şase domni maziliţi unul după celălalt (anul şi debarcarea – adică, alte multe care de bănet trimise la Istanbul pentru noua domnie…): Gh. Duca, Iliaş Rareş, din nou Duca, Şt. Petriceicu, D. Cantacuzino, Antonie Ruset. Mazilit a fost şi tatăl lui Dimitrie Cantemir, urmat de alte cinci maziliri-fulger. Un total: până la 1821, au fost maziliţi 42 de domnitori ai Moldovei! Iar toate cele trei imperii au acaparat din teritoriile locuite de români 1.263 de tone de aur!

Urmează o realitate care s-ar cuveni să dea mult de gândit: între 1945 și 1989, românii au reușit să acumuleze un capital egal cu avuția de care au fost deposedați de străini în toate secolele anterioare. Unde s-a mistuit? 1.900 de miliarde de euro reprezintă profiturile încasate de companiile străine și autohtone din retrocedări cu cântec și privatizări păguboase. În 2017, PIB-ul României a totalizat circa 180 de miliarde de euro. Jumătate, adică 90 de miliarde, echivalentul de 2.600 de tone de aur, au migrat, fiind cât se poate de legal scoase din țară. (Se pare că 10-12% din enormele sume extrase în ultimele două decenii ar fi intrat de mult în buzunarele „băieților deștepți”, și hemoragia s-a putut produce prin respingerea variantei Cojocaru și acceptarea variantei Brucan –  Legea 15 din 1990).

N-am căderea să iau în discuție chestiuni de megapolitică economică pentru a accepta realitatea absolută a calculelor, având în vedere că sunt contabilizate și despăgubirile de război, și totalul profiturilor, din care un procent deloc neglijabil rămâne sub semnul legalității. Numai că enormitatea sumelor pur și simplu năucește: cu cele 90 de miliarde „extrase” din România doar în 2017 s-ar putea construi 9.000 km de autostradă! Revenirea în țară a aurului românesc nu-i aducătoare decât de un oarecare profit moral și de un mizilic financiar – nu mai plătim chiria pentru depozitare, oricum anulată de cheltuielile pentru asigurarea repatrierii. Reîntronizatul Isărescu are argumentele lui, deloc neglijabile. Toată disputa s-ar cuveni însă dezbrăcată de conotațiile luptei politice imediate. Întrebarea rămânând: cum o fi mai bine? Nu cumva mai degrabă s-ar cuveni să luăm aminte la spusele lui Alecu Russo: „Avuțiile de aur sunt pieritoare, hărnicia e o bogăție ce nu se răpește, munca e o bogăție veșnică”?

Asta de am putea s-o readucem grabnic acasă!