Mircea Radu IACOBAN

A-nflorit teiul de la poartă; când tot Copoul e scăldat în miresmele verii întârziate (tei, trandafir, iarbă cosită, iasomie, salcâm, caprifoi...) mi-am amintit, nu știu de ce, de Fănuș. Adică, știu: Fănuș Neagu ne învățase să descoperim, să gustăm și să înțelegem răsuflarea parfumată a Dunării, a fântânilor cu cumpănă din Bărăgan, a Brăilei, a Copoului, a stepei nădușite, până și izul înțepător al peluzei stadioanelor. La sfârșitul primăverii lui 1993, diagnosticul postum l-a trimis definitiv în lumea miresmelor cerești, poate aceleași mereu, și oricum neatinse de aripa metaforei: „afecțiuni neoplazice metastaziate, consumptive și cu evoluție îndelungată.” Știam doar că Fănuş suferea de gută. Cum şi subsemnatului  îi dădea târcoale „boala boierească”, mă consulta telefonic periodic în legătură cu medicaţia şi conduita bolnavului. „Numai să nu-mi pomeneşti de regim!” – îmi interzisese de la bun început. Desigur, despre regimul alimentar fiind vorba, că de politicale s-a arătat totdeauna profund scârbit.  Târziu, către 1989, mă  sună, vorbim de una, de alta şi-l întreb ce efect are cura de „Milurit”. „Ce gută, mă, dă-o-n (aşa şi pe dincolo) de gută, am cancer generalizat.” Telefonul fiind pus pe speaker, s-a auzit în tot biroul directorial al Naționalului ieșean; un confrate a murmurat îngrozit: „glume de astea nu se fac!” Numai că n-a fost glumă... Mi-l amintesc pe Fănuş mai ales în două mărunte ipostaze comod-incomode. Prima: pescuind caraşi la Mogoşoaia (pe atunci, Dinescu era trimis după râme). Vi-l puteţi închipui pe Fănuş tăcând mâlc? Pe malul bălţii, nu ieşea din muţenie un ceas, două, chiar dacă în tot răstimpul pluta rămânea neclintită.  A doua ipostază: director nedumerit, în fotoliul lui Rebreanu de la Teatrul Naţional Bucureşti. „Tu crezi că astfel de instituţie poate fi condusă?” L-am asigurat  că da, de la presupusa înălţime a celor 11 ani petrecuţi la Naţionalul ieşean (ultima perioadă fără subvenţie de la stat!), numai că oricine vedea de la o poştă lipsa vocaţiei administrative în cazul nou-numitului director general; doar inteligenţa l-a făcut să reziste acolo aproape trei ani. Dacă nu  era prin structură ceea ce se numeşte manager, avea alte vocaţii formidabile şi incontestabile. Prima aş numi-o pe aceea a prieteniei. A doua, vocaţia metaforei. Mai este cu putinţă, azi, să publice cineva o „Carte cu prieteni” şi încă în două volume? N-aş prea crede. Fiecare dintre noi este gata oricând să scrie dintr-o răsuflare o „Carte cu duşmani”; instituţia amiciţiei literare, cândva creditată cu rang de valoare constitutivă în breasla scriitorimii, a apus de mult. (De mirare azi: la Iaşi, în 1931, a fost organizată conferinţa „Despre prietenie”, cu participarea lui Sadoveanu, Topârceanu, Demostene Botez, I.I. Mironescu, Panait Istrati, Otilia Cazimir, Gr.T. Popa, George Lesnea ş.m.a. O astfel de reuniunea ar fi, acum, lipsită de obiect şi imposibil de organizat...) Având vocaţia amiciţiei sincere, Fănuş a-ncercat să scrie și o „Carte cu dușmani”: a renunțat, constatând că  nu putea să trateze pe nimeni altfel decât în cheie blajin-înțelegătoare... Ne-a tratat pe toţi cu egală simpatie pişicheră, dar şi cu o ştiinţă a investigării caracterologice deloc la îndemâna oricărui condeier. Când se mai întâmpla să sară scântei, replica polemică era de-a dreptul delicioasă (înjurăturile lui Eugen Barbu şi le-a trecut pe coperta unei cărţi!). Spunea deschis, „verde-n faţă”, fără nici o fereală, tot ce avea pe suflet, aşa că, până la urmă, a ostenit şi Securitatea să-i raporteze isprăvile – „ăstuia n-ai ce să-i faci!” Se zice că, de prin ’80 încoace, dosarul „tovarăşului Fănuş”, devenit inutil şi inoperant, a rămas la făptura subţiratică dintâi. A doua lui mare înzestrare – dacă n-o fi asta prima – rămâne vocaţia metaforei. În „Îngerul a strigat” aproape că nu contează trama, ci răsfăţul imagistic de formidabilă suculenţă şi inventivitate, cu o deschidere a compasului între termenii comparaţiilor surprinzătoare şi de nebănuit. În bună măsură  datorită la Fănuş şi gazetăria sportivă a câştigat dreptul la metaforă – tărâm în care, păstrând cu bună-cuviință proporţiile, s-au înscris cândva şi strădaniile noastre. Spre a se ajunge astăzi, prin nepăstrarea măsurii şi lipsa înzestrării artistice native, la o ciudată metaforită căznită: încerci să afli din gazetă  ce s-a petrecut pe teren în meciul cutare şi cronicheta îţi oferă floricele pe câmpii. Ascultaţi cât de fermecător, firesc, original, neforţat şi de dulce româneşte sună ultimul şi îneguratul text al lui Fănuş, scris de pe patul spitalului „Elias”: „Fotbalul românesc, cel pe care l-am cântat vreme de aproape 40 de ani, astăzi e un fumător de pipă stinsă (...) umblă cu ulciorul spart, cu umerii căzuţi şi se tot duce prin mireasma tăcerii.” Și tăcerea are miresmele ei! Dar, mai ales, merită să ne amintim  formidabila lui viziune privind jinduita libertate, cea pe care ne iluzionăm că am prins-o de un picior: „Libertatea este o nălucă după care gonim mereu s-o ajungem, fiindcă nimic nu e mai frumos decât ceea ce se află dincolo de zare. Atunci când ni se pare că am pus mâna pe ea, dăm peste alt vis, peste alt dor nebun de a respira necătușați de orice povară.” Fănuș s-a închis în tăcerea eternă. Ca un învingător.

Cei dintâi sunt uitați învingătorii.