Mircea Radu IACOBAN

La finalul ultimei ediții a Festivalului „Grigore Vieru”, încheiat la Chișinău-Iași săptămâna trecută, s-a ivit întrebarea alarmistă dacă-i reală o anume diminuare a interesului public (comparativ cu edițiile trecute), atestată în primul rând prin prezența redusă numeric a condeierilor ieșeni (de altfel, mai mulți basarabeni decât localnici în sala Primăriei!). Aș zice, însă, că mai degrabă s-ar putea vorbi despre unele stângăcii organizatorice, și, mai ales, despre extrem de consistentul program al evenimentelor culturale ieșene concomitente (Târgul „Librex”, zeci de lansări de carte și reviste, Semicentenarul Editurii „Junimea”, expoziții, periplu poetic european, colocvii – toate, în aceeași zi! Seara, la festivitatea dedicată unei monografii rurale model (la Galeriile „Dana”), universitarul N. Gavriluță a declarat că-i cel de al șaselea eveniment al zilei la care participă! Motiv pentru care n-aș crede că ieșenii încep să-l uite pe Grigore Vieru, oricât ar fi uitarea de-nscrisă în legile omenești, ci doar că trebuie avută în vedere posibilitatea totuși limitată de valorificare a unei atât de bogate oferte culturale – proprie, de altfel, anotimpului  ce precede liniștea din programele verii. Revenind la Festival: mi-am luat îngăduința să rememorez câteva episoade aparent paradoxale, apte să demonstreze că au existat, mai mult sau mai puțin rezidual, și sentimente, credințe, trăiri, convingeri, în contradicție flagrantă cu statutul profesional și, mai ales, politic, al fiecăruia. Să ni-l amintim pe Pătrășcanu, cel care a declarat că înainte de a fi comunist este român (l-a costat viața!); tot aici, păstrând, desigur, proporțiile și reținând doar semnificațiile, s-ar putea alinia și atitudinea celor însărcinați cu supravegherea lui Grigore Vieru în România. Fiindcă și aici, „acasă”, se luau măsuri de prevedere: relațiile cu Moscova erau încordate, trebuiau prevenite manifestările „naționaliste”, unioniste, anti-sovietice ș.a.m.d.  Nu mai țin minte exact anul în care am dus poetul cu mașina mea la mănăstirile din județele Iași, Neamț și Suceava. „Steaua de vineri” încă nu  apăruse, dar cum în zona noastră a Moldovei antenele televizoarelor erau orientate spre Chișinău, Grigore era binecunoscut și  prețuit. Am simțit încă de la plecare că aveam „o coadă”, care se schimba de la județ la județ. La ceasul cinei, se așezau mereu la o masă apropiată câte două personaje cărora misia li se putea citi pe chip; în fiecare seară alți doi. Numai că tot pe chip le era vizibil întipărită și... admirația pentru personajul filat! La masa noastră ba apărea o vânzătoare de flori ce lăsa ditamai buchetul și pleca fără să aștepte vreo plată, ba ospătarul aducea, cu gesturi de parcă-l frigea, o sticlă de whisky (pe atunci, mare și scumpă raritate!) oferită „din partea casei”. La sosirea în Câmpulung am găsit, în camerele noastre (evident, „radioficate”), câte un hârzob cu păstrăvi afumați. Se cuvenea să ne temem („Timeo!”) de aceste „dona ferentis”, numai că un al șaptelea simț avertiza că nu-s „din dotare”, ci reprezintă gesturi mute de sinceră prețuire și, la urma urmei, de credință în românitatea Basarabiei... Aveau să se confirme cumva la nivel... înalt: după adoptarea alfabetului latin în Republica Moldova, Grigore mi-a scris, întrebându-mă dacă nu  putem să-l ajutăm cumva –   se reintrodusese litera latină și, la Chișinău, nu existau decât mașini de scris cu caractere slave! Eram directorul Teatrului Național: am găsit două mașini de scris, le-am casat, dar ele erau înregistrate la Miliție și nu puteau fi scoase din țară. Cer ajutorul unui șef de la MAI. Răspunsul: „Noi nu ne ocupăm cu  așa ceva, legile trebuiesc respectate, ceea ce vă invit și pe Dvs.” După  care, continuă: „dar  de ce trebuie să trimiteți două  mașini  de scris, când este de-ajuns să ajungă la Chișinău doar caracterele latine, care se aplică în locul celor slave și-ncap într-o cutie de chibrituri?” Foarte bine, zic, dar unde găsesc caracterele? „Ei, asta n-o mai  știu.”  Peste jumătate de ceas, secretara mă anunță că a sosit cineva care vrea să mă  vadă. Intră un bătrânel „atât de simplu, după  vorbă, după port”, care-mi  spune direct: „Am auzit că Dvs. căutați caractere  latine.” De unde ai auzit? „Ei, nu contează. Poftiți.” Cât costă? „Nimic, la revedere”.

   Ghici ghicitoarea mea: cine le-o fi trimis?