Mircea Radu IACOBAN

N-aş fi crezut niciodată că Aristide Buhoiu ar putea deveni eroul unei cărţi semnate de un autor respectabil (Vartan Arachelian), publicată la o editură şi ea respectabilă (RAO), şi (cel puţin din câte se vede până acum) cu reală căutare în librării! La urma urmei, cine va fi fost Aristide Buhoiu, de să merite astfel de generoasă şi onorabilă atenţie? Mă tem că a rămas doar în amintirea generaţiei mele, care, cândva lipsită de bucuria călătoriei în lume, o înlocuia cu erzaţul vizionării celor peste 120 de episoade ale serialului tv „Drumuri europene” – sau, mai ştii, poate mai stăruie în memoria „microbiştilor” de vârsta a treia comentariile lui sportive. Prea puţin ca să justifice ilustrarea copertei cu cunoscutul şi terifiantul tablou „Ţipătul”, dar suficient pentru legitimarea tentativei de descifrare a portretului unui tip de personaj reprezentând ideea de supravieţuire agresivă într-un univers descins mai degrabă din literatura lui Orwell decât din pictura lui Munch.

Vartan Arachelian, o vreme coleg de redacţie la RTV cu Aristide, a avut privilegiul accesului la dosarele stivuite în rafturile kilometrice ale CNSAS, ceea ce-i adevărată mină de aur pentru scriitorul care-şi propune investigarea tuturor trăirilor eroului său, adesea ilicit denudate şi trădător înşiruite pe masa de disecţie a posterităţii. Drept pentru care aflu din carte multe episoade neştiute, unele surprinzătoare – după cum nici autorul nu pare a avea ştiinţă de cele cunoscute doar mie. În 1964-1965, vreme de şase luni am locuit împreună cu Aristide în aceeaşi cameră a hotelului bucureştean Muntenia, după care am fost colegi la radio şi, apoi, la TVR (pe atunci, aceeaşi instituţie). Radioteleviziunea Română luase decizia „împrospătării cadrelor”, sesizând adevărata consangvinitate bucureşteană ce bara de ani şi ani accesul provincialilor la microfonul postului naţional de radio, şi a procedat la un „transplant de cadre”: de la Studioul de radio Cluj, Buhoiu, de la Iaşi, sussemnatul. N-a fost nici un concurs. Şi corectez cele scrise la pag. 27: Aristide (de altfel, şi MRI) n-a fost niciodată încadrat la Secţia sport, acuzele privind presupusele beneficii şi favoruri devenind, astfel, complet neavenite.

Amândoi eram slujbaşi la Secţia REPI (Redacţia emisiuni politice interne), transmisiile sportive le făceam doar în calitate de colaboratori. Comentariile sportive ale lui Aristide nu erau dintre cele mai agreate – de altfel, într-un film al meu („Totul pentru fotbal”) l-am făcut personaj: este vorba despre crainicul sportiv încărcat de dicţionare, cel care trânteşte unul după altul citate celebre („stimaţi ascultători, reproduc din memorie...”), cugetări şi aforisme. A renunţat singur la sport, căutându-şi alt debuşeu. Care l-a făcut şi celebru, şi suspect totodată – „Drumurile europene”. Nici nu ne mai puneam întrebarea, toţi eram siguri că astfel de voiajuri, adesea de unul singur, nu le putea obţine şi întreprinde decât cineva cu... epoleţi – fie la vedere, fie ascunşi. Dacă mai adăugăm şi relaţiile ce le antama cu emigraţia ostilă mai la fiecare ieşire peste hotare, ca şi amiciţia declarată cu Noel Bernard, începe să se contureze originalitatea bizară a personajului: nici nu nega apartenenţa la „băieţii cu ochi albaştri”, nici n-o confirma. De altfel, până azi chestiunea nu-i descifrată până la capăt, câtă vreme la CNSAS se află puhavele lui dosare de urmărire; e greu de bănuit că era în acelaşi timp şi filat, şi filator, deşi, mai ştii?

Se pare că, la un moment dat, din pricina secretului de serviciu ce blura sever imaginea internă a instituţiei, nici securiştii nu mai ştiau de unde să-l ia – ceea ce-i îngăduia să sugereze voalat înalte protecţii. Culmea, nu o dată confirmate prin însăşi rezultatele demersurilor întreprinse! Aş zice că, de fapt, în spiritul art. l din Constituţie („RPR este condusă de PCR”), Aristide a utilizat toate mijloacele pentru a pătrunde în zona de vârf, ozonată, a ştabilor de partid, acţionând, cum s-ar zice, de sus în jos – evident, totdeauna mai eficient. Mereu nemulţumit de ceva, insistent, tupeist (de-ar mai trăi sunt sigur că, în mai, ar fi primul ce l-ar intervieva pe Papă!), scria memorii, cerea audienţe, reclama, făcea servicii diverse (procura filme pe casete şi videocasetofoane, la mare preţ atunci), căuta chilipiruri, cumpăra, vindea, construia strategii – într-un cuvânt, supravieţuia, cu o investiţie de energie puţin obişnuită. Care a caracterizat şi episodul american, foarte dificil de traversat, mai ales că, la început, nici nu vorbea engleza.

La o nouă ediţie, i-aş putea oferi dlui Arachelian sumedenie de informaţii din perioada postrevoluţionară: Aristide mi-a adus, din SUA, filmele ediţiei cărţii lui Pacepa „Orizonturi roşii”, numai bune de trimis într-o tipografie, dar şi manuscrisul original (îl păstrez) al cărţii lui Const. Virgil Gheorghiu „Ora 25”, interesantă, apoi, tentativa (eşuată) a editării „Universului” la Bucureşti şi la Chişinău etc. Cum s-a încheiat şi ce s-a ales din zbaterea „supravieţuirii”? Din acest punct de vedere, cartea pare cumva neterminată, autorul, susţinător al iniţiativelor lui Soros, încheind-o la modul eseistic, cu propriile opinii privind România de azi. Poate, altădată...