Mircea Radu IACOBAN

Profit de privilegiul primei lecturi (unii autori îmi trimit textele pe internet înainte de apariţie) pentru a comenta o carte care încă n-a văzut lumina tiparului. Va apare curând, se intitulează „Istorie şi «istorii» în Copou” şi o semnează Vasile Arhire, care recidivează editorial probând aceleaşi ştiute virtuţi ale condeiului gazetăresc, alături de seriozitatea şi profesionalismul care l-au caracterizat dintotdeauna. Adună între două coperţi mărturii unice, investigând cu rară tenacitate în lumea mirabilului „a fost odată” al fotbalului ieşean. Ca şi spectacolul teatral, cel fotbalistic are viaţă scurtă; un meci revăzut pe ecran, cu scorul deja ştiut şi cu vibraţia trăirilor tribunei stinsă, n-are cum atinge nici pe departe temperatura emoţiei evenimentului petrecut în direct. Într-o oarecare măsură, doar cartea o poate reînvia. Iar dincolo de dreptunghiul gazonului, în planul al doilea, mai deloc expus public, se petrec sumedenie de alte întâmplări, repede şi fireşte blurate de uitare. Meciul rămâne străfulgerarea explozivă de vârf, dar viaţa cea adevărată a fotbalului este mult mai complexă decât s-ar crede, la fel de agitată pasional, şi, în felul ei, tot o confruntare: a sportivului cu sine însuşi, a grupării cu virtuţile şi imperfecţiunile fenomenului, a balansului dintre rigoare şi întâmplare, cu necesara implicare a valorilor eticii sportului. Amândouă planurile sunt generos luminate de această carte-martor ce reconstituie vibrant momente pasionale unice, revelând totodată ceea ce nu s-a bănuit că s-ar afla în spatele cortinei. Cunoaştem destine, rechemăm bucuria succeselor, retrăim amarul înfrângerii, participăm din nou, intens afectiv, la derularea „istoriilor din Copou” relatate cu tonică sinceritate chiar de eroii lor: Simionaş, Romila, Incze IV, Dănilă, Costaş, Bucu, Ursu, Humă, Lupulescu ş.a. Este investigată o perioadă contradictorie, în care fotbalul ieşean a cunoscut şi glorie (în „epoca Simionaş”, toate selecţionatele României, inclusiv Naţionala „mare” aliniau fotbalişti de la CSMS Iaşi) şi grea umilinţă (la un moment dat echipa a retrogradat până în divizia C!). Fireşte, regulile erau cam aceleaşi în anii începuturilor, numai că aplicarea lor purta amprenta vremii: funcţionau de bine, de rău (scoatem din discuţie arbitrajele „cu cântec”) pe terenul de joc, dar în realitatea cealaltă, a cotidianului extra-sport, par de neconceput. Astăzi, banii constituie cheia şi lăcata; contau şi atunci, dar, comparativ, cu minoră importanţă. Incze IV se plânge că luau masa la o cantină studenţească de la care plecau... flămânzi. Antrenorul Gh. Constantin, „profesorul”, aducea bani de acasă pentru a plăti primele! (Leonida Antohi: „am jucat ani de zile fără primă de joc”). Odată ajuns la „Steaua” şi „Dinamo”, norocosul fotbalist primea imediat grad (Dumitru şi Iordănescu erau colonei la 28 de ani, cu solda aferentă!); când ieşeni şi-au făcut armata la Botoşani, în cele nouă luni de încorporare studenţească nici n-au văzut mingea! (Oh, Doamne, armata în cazarma de la Botoşani – am trecut şi eu prin asta!) Diploma era marele stimulent şi, în pofida impresiei încetăţenite potrivit căreia echipierii erau ilicit „susţinuţi” la examene, barem unii dintre fotbaliştii-studenţi chiar studenţi erau şi, în sesiune, toceau abitir alături de colegii „civili” (Dănilă: „tot cu cartea ne băteau la cap mama şi tata”). Un echipier ce intenţiona să „evadeze” la „Dinamo” a fost ameninţat cu repetenţia şi... a renunţat imediat. Se întâmpla chiar... pe dos: când, minune, cutare fotbalist a ştiut de 10, a primit doar 8... să nu se dea de bănuit că-i protejat! Cât de realmente „studenţească” este acum „Politehnica” Iaşi? Dar „Universitatea” Craiova? Oare cei de la CFR Cluj ştiu barem unde-i gara? E mai greu să ţi-l închipui inginer în toată regula pe Voica zis „damigeană”, dar nu puţini fotbalişti ieşeni au absolvit „pe bune” şi-şi fac şi acum onorabil meseria de constructori, de profesori... Alte vremuri! Toată suflarea oraşului era alături de echipă: când Ion Iliescu a fost numit prim-secretar la Iaşi, prima vizită a făcut-o, a doua zi, în vestiarul „Politehnicii”. Miu Dobrescu le-a dat tututor case peste rând în buricul târgului şi slujbe rubedeniilor – evident, un tratament protecţionist acum amendabil; poate, cumva de înţeles atunci: mai mult nu se prea putea face; banii erau puţini şi cu ciubote roşii, de jucat rămânea să se joace în primul rând cu sufletul, cu drag de urbe, de prestigiul familiei ce-o alcătuia echipa şi, mai ales, de pârdalnicul fotbal. Cantonamentul era străjuit, preventiv, de un milţian, aşa că emisarii cluburilor privilegiate care veneau să momească fotbalişti ieşeni făceau cale întoarsă încă de la poartă... Au fost şi conducători de club numiţi politic, oameni potriviţi la loc potrivit... pentru alţii, au fost şi dezertări, şi conflicte (antrenorul Mărdărescu îşi distribuia mereu fiul printre titulari – adevărat, nu l-a făcut imediat şi căpitan de echipă precum Hagi), CSMS Iaşi n-a strălucit decât meteoric, dar, adeseori, a oferit adevărate lecţii de dăruire cinstită, entuziastă şi prea puţin, lumeşte, interesată. Ou sont les neiges d’antan?