Mircea Radu IACOBAN

Din când în când, mai primesc şi veşti bune. Editura „Junimea” m-a consultat în legătură cu eventualitatea autorizării republicării unei cărţi tipărită în 1970 şi reeditată în 1972: solicitarea vine din partea Editurii „Septentrion” şi este semnată de profesorul pensionar N.G. Dolinski în numele „Societăţii pentru cultură şi limbă română din Bucovina” cu sediul, pare-se, în comuna Arbore. Chestiunea copyrightului o reglementează Legea drepturilor de autor, şi cum „Junimea” nu deţine decât exclusivitatea privind copia tipografică, eventual şi ilustrarea foto a ediţiei a II-a, opera în sine rămâne în patrimoniul moştenitorilor până la expirarea celor 70 de ani de la data apariţiei cărţii. Aşadar, rezolvarea solicitării venite de la Arbore trebuie căutată... chiar la Arbore; editura ieşeană poate doar să salute cu simpatie iniţiativa bucovinenilor, dorindu-le deplin succes.

Credeam că fantasticul personaj Toader Hrib a fost definitiv uitat, după ce moştenitorii care au intrat, legal, în posesia unui tezaur ce nu l-au respectat fiindcă nu l-au înţeles i-au risipit Muzeul („nu dă lapte, nu face pere”), una dintre cele mai valoroase şi mai autentice colecţii din ţară, printre singurele, dacă nu chiar singura sută la sută autentică tocmai prin elocvenţa şi sinceritatea bric-a-bracului tezaurizării. Cartea a făcut vâlvă la vremea ei, dar în vârtejul tuturor întâmplărilor rostogolite peste România postrevoluţionară, „Cronica de la Arbore” a coborât în nedreaptă uitare. Cine o citeşte ori reciteşte se va bucura de descoperirea unui univers rural profund original, cu adevărat românesc, emoţionant şi entuziasmant totodată.

La Arbore se constituise un real pol al interesului faţă de universul netrucat al satului bucovinean, înţeles în autentica-i profunzime, dincolo de irizările kitsch-ului artizanal din zonă... Ţin minte că, la lansarea celei de a doua ediţii, l-am adus pe moş Toader la Iaşi. Când a apărut falnic în uşa librăriei, îmbrăcat în costum naţional şi bundiţă tivită cu jder, un murmur de surprindere s-a prelins dintr-un capăt în celălalt al sălii: era cel dintâi ţăran autentic invitat să-şi lanseze o carte la Iaşi.

După trecerea multor ani, l-am vizitat din nou. Soaţei, Magdalina, surdă de pe urma tifosului de care suferise în 1945, i-a fost dat să mai audă doar chemarea cerurilor, plecând pe cealaltă lume. Toader nu mai avea nici glas, nici putere, dar nu se dădea bătut: şi-a înregistrat prezentarea Muzeului pe casetofonul ce-l purta agăţat de gât. Când se ivea vreun vizitator, dădea drumul la bandă şi-şi însoţea vocea de altădată cu gestică de dirijor, arătând domol cu cârja, de pe laviţă, exponatele de care se făcea vorbire în difuzor: „cioburi de lut ars şi paşnice unelte de lemn, alături de armele tuturor războaielor – iatagane, zale ruginite, ghiulele, lăzi pentru grenade, lângă lăzi de zestre, opinci agăţate de roata unui tun, un fragment de meteorit lângă cărbuni stinşi într-o strachină, descântaţi cândva de leac pentru spaime, monedele tuturor târgurilor încheiate în acest colţ de lume, cu valoarea ştearsă şi efigiile nedesluşite, plugul de lemn şi balanţa lângă „Ocaua lui Cuza” şi „Istoria frumosului Arghir” tipărită în chirilică, scara şeii haiducului Darie lângă fluiere şi-un cimpoi”...

Apoi, s-a mutat şi Toader Hrib în ceruri. A rămas, uitată şi ea, „Cronica”, căreia i s-ar potrivi cele scrise de ţăranul de la Arbore despre un fântânar din sat: „De câte ori bem apă din asemenea fântână, ne-au învăţat tata să zicem bogdaproste din suflet”.

Cu câţiva ani în urmă am cunoscut, la Suceava, un tânăr împătimit de istorie, pe numele lui Marius Mirăuţă, care, între altele (pe urmele investigaţiilor lui Hrib, l-a redescoperit şi a încercat să-l facă cunoscut pe Filimon Taniac, un scriitor din veacul XIX – el îşi spunea „publicist” – complet ignorat de istoria literelor române) s-a arătat decis să încerce redeschiderea Muzeului de la Arbore. Cum n-am văzut nici un semn de izbândă, nu pot decât să bănuiesc mai întâi că originalele exponate s-au risipit iremediabil şi, apoi, că Mirăuţă s-a lovit de obstrucţia aceloraşi moştenitori pentru care, probabil, rămân de nepătruns temeiurile culturale şi, de ce nu, patriotice, ale unui astfel de gest reparator. O geană de încurajare aduce iniţiativa Editurii „Septentrion”; dacă nu redeschiderea Muzeului, probabil pentru vecie pierdut în neant, barem retipărirea „Cronicii de la Arbore” să mai şteargă câte ceva din uitarea nedreaptă care s-a pogorât peste amintirea uimitoarei trude de-o viaţă a ţăranului autodidact Toader Hrib. Uşor de distrus (s-a dovedit că suntem meşteri mari!), mult mai greu de construit!