Mircea Radu IACOBAN

În anul Centenarului Unirii, la Iaşi s-a anunţat că vor începe reparaţiile la casa Berthelot. O altă reparaţie, de astă dată în plan moral, izbuteşte Editura „Junimea”, care publică, în traducerea Oltiţei Cîntec, „Jurnalul şi corespondenţa” generalului din perioada 1916-1919, în bună parte petrecută la Iaşi. Este un gest reparator nu numai prin aceea că readuce în atenţie truda unui mare filo-român, despre care Iorga spunea că „a fost pentru naţiunea românească întruparea însăşi a luptei sale pentru dreptate”, devenind „ctitor al acestei ţări”, ci şi pentru că vălul uitării, din varii motive conjuncturale, a blurat până aproape de ştergere o imagine demnă de înscris în cartea de istorie a neamului. „Nu are biografi şi cele mai multe dicţionare şi enciclopedii îi acordă o atenţie nesemnificativă, sau îl ignoră cu desăvârşire” – scrie americanul Glenn E. Torrey, considerat „cel mai avizat cunoscător al lui Berthelot şi a experienţei româneşti a acestuia”. Surdina menţinută la noi vreme de cinci decenii ar avea câteva explicaţii: în perioada Dej nu puteau fi acceptate aprecierile „jignitoare” din „Jurnal” la adresa armatei ruse şi a ruşilor în general. După care a urmat obstrucţia Cenzurii la adresa evocării actului unirii Basarabiei cu Țara, în care Berthelot a fost direct implicat. (De menţionat că, surprinzător, diplomaţia aliatului nostru de astăzi, USA, a căutat, în respectiva epocă, să împiedice cu orice chip recunoaşterea internaţională a revenirii Basarabiei între fireştile hotare româneşti – evident, din dorinţa de a nu-i supăra pe ruşi!) Generalul Berthelot, şeful Misiunii Franceze la Iaşi între octombrie 1916 şi mai 1918, a considerat România „a doua mea patrie, unde mi-am lăsat o bună parte a inimii”. A găsit aici, într-o ţară ce abia respira ghemuită la Iaşi, şi disperare şi eroism, şi laşitate, şi demnă slujire a naţiei, şi mizerie, tifos, foame, şi ireproşabilă dăruire patriotică, nu numai pe front, ci şi în nucleul care, strâns în jurul tronului, a cutezat să creadă într-o victorie considerată la un moment dat imposibilă. „Jurnalul şi corespondenţa” se citesc precum un roman al agoniei şi extazului, asezonate cu paradoxul mioritic al luptei românilor cu ei înşişi, precum şi cu vremelnicul aliat – ruşii. În însemnările sale zilnice, Berthelot nu cruţă pe nimeni, începând cu generalul Averescu, al cărui portret se cuvine regretabil (dar necesar) rectificat, şi terminând cu superiorii săi din Hexagon. A găsit o armată română prost condusă şi insuficient dotată: „soldatul român este în continuare extraordinar, dar conducătorii, şi cu ei mulţi dintre ofiţeri, nu se gândesc decât să-şi regăsească liniştea şi micile lor plăceri.” Pe „marele aliat”, învinuit poate nedrept până la capăt de trădare („sunt, desigur, printre ei oameni curajoşi, dar câtă pleavă!”) nu l-a scos din tranşee laşitatea trupei, cât evenimentele politice din 1917, „clovneria calificată ca mare revoluţie”, când Lenin, finanţat şi protejat de... germani, a decretat abandonarea luptei. Nu lipsesc portrete zugrăvite în tuşe acide şi revelatoare. „În această dimineaţă au fost găsiţi doi ruşi înecaţi într-o pivniţă. Pentru ca treaba să meargă mai repede, trăseseră cu gloanţe în două butoaie, apoi îşi lipiseră gura de găuri până la beţia (fatală): vinul i-a ucis pe beţivi (...) Discursul funebru le-a fost rostit de ofiţerul rus chemat pentru constatări: «ce moarte frumoasă, totuşi!»” Mai scandaloasă apare poltroneria aliatului de la răsărit, repede identificată de Berthelot: „Urzelile camarilei ruse tind a lăsa armata română să fie înfrântă sau îndepărtată şi, după victoria Aliaţilor, ei să pozeze în eliberatori, pretinzând, ca preţ al participării la război, chiar Moldova, nimic altceva!”; „Cu cât mai mic va fi aportul armatei române la eliberarea teritoriului său, cu atât mai mare va fi preţul ce-l va cere Rusia”. Cu siguranţă că se va scrie mult pe marginea acestei excepţionale cărţi, pe care acum şi aici doar o semnalez, menţionând încă odată impecabila trudă a traducătoarei Oltiţa Cântec. Prin editarea acestor memorii în anul Centenarului s-a adăugat o încă o cărămidă, solidă şi temeinică, literaturii Unirii şi se limpezesc episoade esenţiale privitoare la alianţe şi aliaţi. Berthelot notează: „Vorba şugubeaţă a unui ţăran dintr-un sat aproape de Bucureşti, care spunea că francezii şi românii sunt din acelaşi neam, pentru că atunci când soldaţii noştri când trec prin satele lor, câinii nu latră”...