Mircea Radu IACOBAN

Dorel Vişan vine dintr-un sat ardelean în care „Dumnezeu făcea parte din familie”. Relaţia lui cu Divinitatea este mai profundă decât s-ar putea crede, şi-o dovedesc Psalmii din cărţile de poezie, dar şi trăirile cotidiene, în care desluşeşti bună-cuviinţă, smerenie şi înţeleaptă preţuire a celor sfinte. Din totdeauna l-am invidiat pentru că a izbutit să-şi orânduiască viaţa în temeiul credinţei prin cultură, urmată aproape în egală preţuire de dragostea de neam şi ţară. Stăruinţa întru cunoaştere şi rodire filocalică îi îngăduie o privire mult mai detaşată, mai cuprinzătoare, mai dreaptă şi mai înţeleaptă asupra semenilor, şi ai senzaţia că orice împrejurare lumească o foloseşte pentru alcătuirea glosarului caracterologic destinat apoi să contureze şi să însufleţească sutele de personaje ale scenei şi ecranului, pe cât de diferite, pe atât de convingătoare. Ştie să caute sensul adânc al fiecărei trăiri, clipa îl interesează mai ales în relaţia ei cu eternitatea, replica-i o punte către cele (atât de multe!) nespuse, tăcerile invită la introspecţie severă şi nefăţarnică.

Rămâne mereu implicat în dezbaterile majore, de substanţă şi profunzime, afişând cu fermitate poziţii etice nutrite dintr-o cultură filosofică de invidiat. Este singurul spectacol public în care nu primeşte până la capăt toate aplauzele ce le merită, fapt ce dovedeşte curajul implicării, rigoarea şi fermitatea (adeseori piezişă) a opiniilor. Nu-i obligatoriu să i le împărtăşeşti; unele, chiar, le resping; acceptă, însă, cu eleganţă, dialogul. Am petrecut câteva dintre cele mai geroase zile ale acestui martie însoţindu-l pe Dorel Vişan, care m-a invitat într-un periplu moldav prilejuit de „Zilele Ion Creangă” organizate de Primăria oraşului Târgu Neamţ şi-n deschiderea cărora i s-a acordat titlul de cetăţean de onoare al Municipiului de pe Ozana.

Câteva fugare însemnări. O primă mărturisire în pragul Casei memoriale Creangă de la Humuleşti: „Prima oară când am intrat în această încăpere, cu câţiva ani în urmă – şi după turnarea filmului „Un bulgăre de humă” – mi-au dat lacrimile. Nu-mi pot explica intensitatea emoţiei, poate-i de vină suprapunerea imaginii peste aceea a casei părinteşti transilvane de la Tăuşeni. Am plâns pur şi simplu, aparent fără motiv, de se mira lumea şi... mă miram şi eu!” A mai încercat astfel de momente de emoţie dureroasă şi de puternice revelări: „Eram pe punctul de a renunţa la rolul Creangă. Nu-l simţeam pe Creangă, nu ştiam cine-i Creangă. Într-o zi când aveam frământările astea, am simţit dintr-odată că a coborât ceva din ceruri, că a pătruns sufletul lui Creangă în mine, şi am început să simt personalitatea marelui scriitor, m-am luminat, simţeam că sunt Creangă”...

Seara, ne-am abătut pe la Mănăstirea Văratec. Până şi acolo a fost recunoscut, o maică oprindu-l spre a întreba „Nu cumva sunteţi actorul... că prea semănaţi...?” Răspuns: „Da, mi s-a mai spus”. (Nu-i uşor să-l însoţeşti pe Vişan într-o preumblare oriunde-n România: repede, cineva îl recunoaşte, dă semnalul, îl înconjoară trecătorii şi, câteodată, se leagă o discuţie animată, cu greu şi cu regret încheiată.)

În faţa mormântului Veronicăi Micle („Nimicul te aduce / Nimicul te reia / Nimic din tine-n urmă / Nu va rămânea”...) o lungă tăcere expresivă, încărcată de gând, amintindu-mi de uimirea cronicarului de la „The New Yok Times” după ce a văzut filmul „Iacob”: Vişan „este extraordinar când rămâne singur, fără cuvinte!” Aceeaşi tăcere când, intrând în biserică şi trecând, parcă, într-o altă lume, am ascultat-o pe maica „citeaţă” şi am numărat siluetele fără chip în lumina puţină îngenunchiate pe pardoseala rece a paraclisului. Aici, în apropierea Pădurii de Argint şi-n preajma locului de veci al Veronicăi, nu se putea să nu evocăm, la ieşire, duhul lui Eminescu, amintindu-ne că „maici citeţe”, rang de cinste cândva în ierarhia monahică, au fost şi două dintre surorile „dulcii mame”, Fevronia şi Sofia, călugărite la Agafton...

Revenind la lumeştile împrejurări colocviale ce au urmat, inclusiv cele de „academie liberă”, de reţinut au fost tot „cozeriile” lui Vişan. S-ar putea alege frânturi bune de pus în ramă („nu există luptă între generaţii, ci luptă între valori; o generaţie degeaba se ridică să lupte împotriva altei generaţii dacă n-are valori”; „eu cred că libertatea este o problemă de omenie şi că nu există libertate fără lanţ”; „omul se îndepărtează de propriul sine - şi atunci nu se mai poate vorbi de libertate, de fericire, de iubire”...)! Nu-i deloc uşoară abordarea unor astfel de chestiuni fundamentale, a întrebărilor esenţiale ce s-ar cuveni să ne obsedeze, într-o tratare solid întemeiată pe marea bibliotecă a lumii, de la scrierile anticilor, la eseistica filosofică de ultimă oră. „Lecţiile Vişan” invită la retrospecţie şi cugetare.