Mircea Radu IACOBAN

Caroline Wozniacki a umilit-o drastic pe Simona: 6-0, 6-2. Cu cât căutăm mai abitir explicaţii, cu atât aflăm mai puţine, fiindcă tenisul feminin a fost şi va fi în veci imprevizibil. De altfel, s-a întâmplat şi la case mai mari. N-ar strica să ne amintim de Turneul Campioanelor în care Halep a umilit-o pe „regina” Serena Williams cu exact acelaşi scor: 6-0, 6-2. Atunci, presa noastră n-a prea lustruit minunea (că prea părea căzută din cer), dar gazetele străine nu s-au abţinut de la comentarii abrupte: Serena ar fi fost ori beată, ori drogată. Sunt sigur că nici una, nici alta: deasupra tenisului feminin apasă din totdeauna o anume fatalitate bizară, în acord cu sinusoida labilităţii psihice, cu poticnirile de bioritm, cu alinierea planetelor şi cu migraţia melcilor verzi din Tombuctu. Poate mai degrabă s-ar cuveni acceptarea fatalistă şi-atât: nu cerceta aceste legi, nu-s pentru noi de înţeles!

Scriu articolul de faţă vineri, la câteva ore înaintea jocului cu Svitolina. N-ar fi rău să fie bine; oricum, Simona a adus până acum un car de bucurie românilor, în stare să-i justifice lunga păstrare în preţuire sinceră şi-n admiraţia naţională. Indiferent ce şi cum va fi, e răsdestul ceea ce fătuca din Constanţa a izbutit până acum – şi-i tânără, mai are destule de spus. Fireşte, meciul cu Wozniacki m-a întristat; în acelaşi timp, m-a şi enervat – o fi de vină formaţia mea rigidă de dascăl de limbă română ori lungul stagiu prin redacţii în care s-a pus preţ totdeauna pe corectitudine şi exactitate. Mi se pare inacceptabilă, dincolo de alte erori, să le spun astfel, „curente”, stâlcirea numelor proprii străine în comentariile tele şi radiodifuzate.

Nici unul dintre cei aflaţi în faţa microfonului n-a catadicsit să se documenteze pentru a pronunţa corect numele adversarei lui Halep. Pe care n-o cheamă Wozniaki (cum au botezat-o ilicit absolut toţi radio-televizioniştii noştri), ci... WozniaŢki. Există un mărunţel c înainte de k şi se citeşte ţ. Nu-i aşezat acolo în dorul lelii şi nu-i rămas din vreo raţiune etimologică, ca-n franceză, limbă ce şi-a autosabotat destinul pe mapamond păstrând cu încăpăţânare sumedenie de excrescenţe parazite, inutile şi păguboase (astfel dându-şi autogol după autogol şi pierzând teren în meciul cu engleza: printre turişti circulă gluma potrivit căreia nu te mai descurci cu franceza... nici în Franţa!). Bine, se va spune, şi ce mare pagubă că nu i s-a pronunţat numele tenismenei daneze chiar exact; la urma urmei, există o anume toleranţă, legitimată de caracteristici proprii anumitor baze de articulare, de unde rezultă dificultăţi de ocolit prin mici licenţe acceptate. De pildă, altă tenismenă, Rybarikova: o cheamă, de fapt, Râbarikova (în rusă, „râba” înseamnă peşte). Î sau Â, vocală închisă, centrală, nerotunjită, nu-i la îndemâna oricărui vorbitor de pe continent şi, tacit, s-a admis înlocuirea cu y sau i. Ca şi în cazul altei sportive, Mişkina – de fapt, Mâşkina (mâş, în rusă, însemnă şoarece – cu alt prilej am oferit o lungă listă de alte exemple).

Cu Wozniacki este altceva: numele, citit şi pronunţat cum se cuvine, este destul de răspândit, inclusiv în alte discipline din lumea sportului, iar articularea nu prezintă nici o dificultate (scriu „nici o” şi nu „nicio” cu bună ştiinţă). Abaterile provin dintr-o prea comodă tratare a statutului celui de la microfon, care, cu sau fără voie, deţine rolul şi rangul de formator al limbii vorbite îngrijit şi corect. Mai toţi s-au englezit şi cred că-i inutil să mai arunce o privire din când în când şi-n postata culturilor de sorginte slavă. Nici cu numele noului timişorean Petrovic nu-s sigur că lucrurile stau cum rezultă din transmisiile fotbalistice. În spaţiul balcanic, pronunţia este, de regulă, Petrovici, nu Petrovic, ultimul „c” purtând un anume semn diacritic (Č). O fi sărit la trecerea Dunării? După cum se cuvine corectat Curjurici, nume pe care l-am auzit la Look TV pronunţat absolut aberant, cu două accente (Cúrjuírici!) sau Soljici, citit Solici, dar, de fapt, cuvenindu-se Soliici.

Practicând meseria de comentator sportiv în urmă cu 50 de ani, îmi amintesc cum, împreună cu trimişii celorlalte radio-televiziunilor, ne informam reciproc în legătură cu onomastica proprie limbii respective. Întrebi, afli, exersezi, izbuteşti. Nici pentru străini nu-i deloc simplu - poate chiar mai dificil. Închipuiţi-vă, acum, un englez ori un neamţ în transmisie directă, trebuind să relateze faza în care-i implicat fotbalistul Cicâldău. Aveam probleme, pe vremuri, cu Pârcălab. Azi e şi mai greu: joacă Ciocâlteu!