Mircea Radu IACOBAN

O aniversare… tăcută: monumentul lui Ştefan cel Mare de la Suceava împlineşte 40 de ani. Către sfârşitul lui 1976, cei ce aşteptau trenul la Burdujeni se zgâiau nedumeriţi prin ferestrele înalte ale fostei săli de bal a gării de frontieră, încercând să înţeleagă ce se-ntâmplă acolo, unde se asambla scheletul unui, pare-se, animal preistoric. Sculptorul Iftimie Bârleanu îl construia pe Voitiş, calul lui Ştefan cel Mare. Voievodul, şi el turnat în bronz, urma să-l încalece întru eternă nemurire odată cu edificarea monumentului din parcul Şipote-Cetate. A fost inaugurat în 1977, în prezenţa „eroului între eroi”, după care, lăsată în paragină, statuia s-a degradat incredibil, ajungând să-i cadă altoreliefuri de pe soclu, să-i crape plăcile de marmură şi, de sub coada lui Voitiş, să se iţească mlădiţele unui tufar de arin. (Cum să nu-ţi aminteşti vorbele lui Nicu – „nu veţi putea zugrăvi cât a construit tata”?)

Apropierea lui 2018 a readus monumentul în atenţia autorităţilor şi-avem credinţa că, până la sărbătoarea Marii Unirii, îşi va regăsi înfăţişarea de altădată… Iftimie s-a stins în 1986, dar dinastia Bârleanu este la fel de activă în lumea artelor româneşti: fiul sculptorului, Bogdan, care s-a ilustrat şi în arta monumentală, îşi pregăteşte expoziţia acestei toamne – de pictură, fiindcă s-a dedicat exclusiv şevaletului. Cum ştiu multe dintre pânzele ce urmează a fi expuse, aş scrie câte ceva despre ele, dar n-o s-o fac fiindcă nu pot ţine pasul cu reprezentanţii autorizaţi ai criticii plastice. Din păcate, nu posed limbajul fastuos al comentatorului erudit. Aşa că nu-mi rămâne decât postata lumească a cronicii amicale, „de baltă”, ca-ntre pescari ce-am fost şi-om fi. Încerc, aşadar, să adaug câteva tuşe la portretul unui pictor ce nu practică portretistica („o face Dan Hatmanu prea bine!”). Bârleanu declară, într-un interviu, că n-a pictat niciodată chipul lui Ceauşescu. E treaba lui, numai că Ghenea, clujeanul care-şi vinde la Sothebyʹs picturile pe milioane de dolari, a izbutit de curând să-şi plaseze trei pânze (doi Ceauşeşti şi-o Ceauşească) la preţuri între 60.000 şi 80.000 de euro bucata. Ceea ce confirmă faptul că piaţa artelor ţine seama de performanţa pictorului şi nicicum de biografia portretizatului. De-ar vinde Bârleanu un tablou cu milioane de dolari, sunt sigur că şi-ar cumpăra vapor. Uitând oglinda mărginită a lacului de liniştire Stânca-Costeşti, s-ar bejeni departe pe oceanele lumii, cu Tofan la remorcă: după o viaţă în care s-a bucurat mai mult de mârliţe şi şălăoaşi, ar cuteza isprăvi precum confratele lui, undiţarul din „Bătrânul şi marea”. S-ar cuveni să-şi caute de pe acum minciog pentru rechini-ciocan şi balene albastre, fiindcă „marca Bârleanu” începe autoritar să se impună: dacă n-o veni chiar validarea Sothebyʹs, s-o găsi cine să atragă mai decis atenţia asupra unui univers pictural atât de personalizat, de profund şi original investigat, cu acelaşi tainic şi omniprezent erou subînţeles – liniştea. Liniştea apelor.

Când şi-a lansat canotca, respectatul om al Deltei, Patzaichin, a găsit de cuviinţă să aducă la Mila 23 faimoase formaţii zdrăngănitoare bucureştene menite să adune public şi să însufleţească evenimentul. Taman pe dos faţă de ceea merită şi suportă Delta, singurul tărâm în care apele române nu-s adânc poluate sonor şi-n care te poţi cufunda în liniştea altfel pretutindeni alungată. Grigore Ilisei l-a dibuit cu îndreptăţire: Bârleanu „e un interpret cameral pe care îl tentează simfonismul”. Îl tentează, dar nu-l seduce: a rămas cu suflet adolescentin, iar pescuitul, cum singur spune, „este o nebunie frumoasă”, căreia i se consacră cu ingenuitate netrucată. Imagini pescuieşte de fapt şi de drept; asta caută în peregrinările lacustre: „Mă duc cu ochiul, nu cu aparatul foto”.

I-am citit mai demult, în manuscris, o cărticică de istorisiri pescăreşti. Nu-i lipseşte harul de povestitor, dar aş remarca şi o altă virtute a scriiturii. Într-o viaţă petrecută prin redacţii, am presărat chintale de virgule în manuscrisele altora, inclusiv în cele ale unor academicieni. În textele lui Bogdan, fiu al unei profesoare de română, n-a trebuit clintită o iotă. Dinspre tată, Iftimie Bârleanu, autorul remarcabilelor monumente de la Suceava şi Vaslui, precum şi al celei mai expresive statui ieşene (Dosoftei) a moştenit harul ce avea să-l consacre. Multă vreme a vieţuit cumva în umbra sculptorului preţuit de Irimescu: „Bogdan fiul maestrului Iftimie”. Nu cred că l-ar ferici inversarea „Iftimie, tatăl lui Bogdan” şi nici nu consider acceptabile astfel de mutaţii ale accentului apreciativ în filiaţie, însă vine şi vremea când se pot întâmpla.