Mircea Radu IACOBAN

Ce spectaculos s-au complicat căile justiţiei în ultimele 3-4 veacuri! Cât de simplu îşi făceau (o relativă) dreptate strămoşii noştri aflăm dintr-o carte apărută la Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”, semnată de Cătălin Chelcu: „Pedeapsa în Moldova între normă şi practică”. Temă de real interes, câtă vreme se dezbat tocmai chestiuni ce ţin de norma şi practica judiciară, în centrul atenţiei acum. Cum era atunci? Principala cale de ispăşire a greşelii o reprezenta evaluarea delictului... în bani, acuzatul urmând ori să plătească din greu, ori să fie dat pe mâna gâdelui.

Irimia din Durăşti a necinstit o fată – drept pentru care stăpânirea i-a luat doi boi şi un cal, „singura avere mişcătoare pe care o mai avea”. Cam totul, adică; de avea mai mult, i se lua mai mult. Chiar şi crimele puteau fi la fel „decontate”, numai că în astfel de împrejurări acuzatul pierdea mari averi – moşii, robi, sate (dacă le avea, dacă nu...). Într-un fel, infracţionalitatea putea fi asimilată cu un mijloc de producţie, fiindcă bogăţiile astfel adunate (după ce despăgubeau cât de cât, după caz, victima sau rudele ei) intrau ori în visteria Moldovei, ori în cea a mănăstirii sub stăpânirea căreia se afla satul condamnatului – adeseori, într-amândouă. Satele cu pricina se aflau sub jurisdicţia egumenilor: „dregătorii noştri (ai Domniei, n.n.) să nu aibă dreptul să-i judece pe oamenii lor (...) orice fel de faptă s-ar întâmpla între aceşti oameni, să-i judece călugării şi ei să ia această gloabă şi tot venitul”.

Unii egumeni (Pobrata, 1449) aveau totală împuternicire, chiar pentru a judeca „omor sau orice fel de faptă”. Rămâne de cercetat ce pedepse (mai) aplicau călugării în cazul crimelor grave după profitabila convertire a delictului în amenzi urmate de confiscarea bunurilor. Calea recursului era de tot simplă: de ziua hramului mănăstirii, o dată pe an şi numai atunci, erau admise contestările – pe care le soluţiona pe loc... tot cel care condamnase. Cum arăta decizia „revizuită” este simplu de bănuit, câtă vreme amenzile pentru omor reveneau, de regulă, „cămării domnului”, dar celelalte rotunjeau averea mănăstirii.

Izvoarele secolului XVII vorbesc despre judecarea „după lege şi dreptate”, prin asta înţelegându-se, indistinct, şi obiceiul pământului, şi pravila împărătească, şi elemente ale dreptului romano-bizantin traduse prin intermediul slavonei şi felurite cutume locale. Practica n-avea cum să fie unitară. „Prepusul” X, cel care, la 1589, „a ars pe o fimeie şi a înecat o fată” s-a „împăcăluit” cu reclamanţii, aşa că marele logofăt a trebuit să autentifice actul de înţelegere între părţi fără alte consecinţe. Chiar dacă Pravila lui Vasile Lupu stabileşte că „oricine va dzice că l-au iertat pârâtul (...) nemică nu foloseşte ca acea iertăciune să nu-l certe”, urmând a i se aplica oricum pedeapsa cuvenită, adică, în caz de crimă, spânzurătoarea sau ocna, decizia putea merge, totuşi, până la trecerea pedepsei... în sarcina celui de sus: „Cum moarte dereptu moarte nu se cade a face”, „să lăsaţi să dea el samă cu sufletul său înaintea lui Dumnezeu de moartea fratelui nostru şi de păcatele lui, iar de noi, de toată ruda noastră, este iertat”. Pentru aceeaşi faptă se putea ajunge, deci, ori în ştreang, ori la plata unei despăgubiri imense (într-un caz din 1618, „158 de boi şi vaci amestecaţi, 600 de oi, 7 cai şi 13 iepe cu mânji!) sau, cum s-a văzut, la deplină iertare, cauza tranşându-se amiabil.

Sentinţele Divanului domnesc de mai târziu, alcătuit din boieri băştinaşi sub cârmuirea domnitorului, rareori erau scrise – se comunicau verbal şi-atât. Se luau în seamă, totuşi, eventualele circumstanţe atenuante. Una o reprezenta „neagiungerea vârstei”, alta de „starea de beţie”. Ucigaşul putea fi iertat de ştreang fiindcă „s-au tâmplat pricina morţii aceştie la crâşmă şi sfadă.” În acest caz, pe fericitul exceptat îl aştepta, ca o mare favoare, ocna: „şi acolo să stea la pedeapsă tăind sari”. Câtă vreme? Adesea nu se stabilea un termen al ispăşirii: „să stea în bună pază tăind sari păr când va fi porunca Măriei Tale”. Dacă Vodă nu şi-l mai amintea şi nimeni nu intervenea să ceară mila Domniei, condamnatul acolo-şi sfârşea zilele!

Cel care „şi-a găsit fimeia sa preacurvind asupra faptei, să fie volnic acel bărbat de a ucide atât pe curvă, cât şi pe curvar”. Pe infidela Nastasiia, domnul a iertat-o, poruncind doar „să se poarte pe uliţele oraşului bătând-o cu gealatul după obiceiu, şi după aceea să i se dea drumul de la închisoarea temniţii ca să meargă la copii”. Cum nu putea nicicum exista un sistem penitenciar organizat şi era vraişte în birocraţia detenţiei, a cazierului, în genere a eventualei arhivări, iar instituţia graţierii încă nu fusese imaginată, soarta condamnatului ţinea întrutotul de voia „stăpânirii” şi a domnitorului. Hibă de care justiţia se străduieşte, prin veacuri, să scape o dată pentru totdeauna...