Mircea Radu IACOBAN

Mai mereu, către finalul unor animate şi consistente întâlniri literare ieşene, una dintre feţele bisericeşti prezente invită asistenţa să intoneze câte un vechi cântec românesc. Îndemnul este urmat cu emoţie netrucată, dar sotto voce, cu o anume fereală parcă. De ce în surdină? Poate fiindcă nu-s toate vocile îngrijite şi-i riscant să eşuezi în falset într-o astfel de împrejurare. Apoi, pentru că evenimentul se petrece într-o prestigioasă instituţie de cultură, adevărată lume a cărţii, şi întreaga atmosferă de aici invită la reţinere, temperare, la şoaptă chiar. Al treilea motiv mă tem că n-o să-l recunoască nimeni: s-a încuibat teama inhibantă de-o acuză la modă: naţionalism! Nu se face, intelectualul adevărat trebuie să acorde credit total tentativelor de „demitizare”, indiferent de-s întemeiate sau nu – ăsta-i trendul, trebuie să se menţină „pe linie”. Dacă, Doamne fereşte, află Boia?

Cum-necum, în mica aulă ieşeană s-a instaurat o confraternă atmosferă de colind tainic. „Ștefan, Ștefan, Domn cel mare / Seamăn pe lume nu are / Decât numai mândrul soare”... Lumea începe să prindă curaj şi, odată cu bărbătescul vers „Din Suceava când el sare” (unii preferă mai comodul „când răsare”), murmurul creşte, înfiripându-se un cor (totuşi, timorat): „Braţul lui fără-ncetare / Bate hoardele tătare ...” O ultimă „pedală” apasă pe „Lumea-ntreagă stă-n mirare / Țara-i mică, ţara-i tare / Și duşmanul spor nu are”. După care, revine murmurul, din păcate tot mai ştirb, fiindcă doar cei doi prelaţi mai ştiu textul! Pentru ca, până la urmă, să rămână numai sufletistul preot M., solist de circumstanţă, nevoit să-l însoţească singur pe Ștefan în lupta cu tătarii, ungurii, turcii, leşii. Când, cu alt prilej, s-a cântat „Noi suntem români!”, a fost ceva mai lesne: strofe puţine, refrenul bine ştiut salvează situaţia. De la „Hai, români, lumea ne vede / România-n noi se-ncrede / Că de-acum românu-n lume / Va fi vrednic de-al său nume” corul s-a tot subţiat, lăsându-l iarăşi singur pe dirijorul improvizat.

Nici batalioanele române nu mai trec până la capăt Carpaţii, expediţia corală poticnindu-se la trecători. Nu-s decât câteva versuri repetate în acest cântec străvechi – ştiute cam până la strofa a doua („Treceţi batalioane române Carpaţii / La arme, cu frunze şi flori”), după care corul redevine cor abia la finalul „Sărută-ţi copile părinţii şi fraţii / Și-apoi să mergem la război”. Este de prisos observaţia că vârstnicii îşi mai amintesc câte o strofă-două-trei; cei tineri şi-ar alătura vocile, dar, din păcate, n-au cum să treacă dincolo de refren.

Se pare că, în bună măsură, patriotismul românilor urmează sinusoida destinului acestor cântece care, cum sună titlul gazetăresc, „ne-au însoţit istoria”: de la prima strofă încolo, intonată vitejeşte, ne refugiem în „la, la, la”. Ne impunem singuri surdina şi, după fiece demaraj voinicesc, coborâm repede de la fortissimo la susur. N-avem suflu! Cineva observa că „n-avem anduranţă”, numai că anduranţa se referă la continuitatea efortului fizic, iar aici este vorba despre probe de rezistenţă morală în apărarea unui sentiment cu legitimitate contestată. De necrezut câte mizerii se pun în cârca patriotismului, inclusiv vina pentru toate războaiele omenirii, drepte, nedrepte, locale, mondiale. De la opinia ciudată a lui Thomas Mann („Omul are nevoie de o anumită îngustime pentru a deveni patriot”) la înjurătura lui Samuel Johnson („Patriotismul este ultimul refugiu al unui ticălos”), asupra iubirii de ţară s-au năpustit sumedenie de gânditori încrâncenaţi (unii de real prestigiu!), dispuşi să conteste includerea generosului sentiment între valorile umanităţii. George Bernard Shaw: „Nu vom avea niciodată o lume liniştită până când nu alungăm patriotismul din rasa umană”; Emma Goldman: „Patriotismul este o superstiţie creată artificial” ş.m.a. Sigur că-s luări de poziţie scoase din context, datate, explicabile prin referirea la un anumit moment istoric şi la numite situaţii, de regulă conflictuale – de fiecare dată operând nefasta confuzie dintre naţionalism şi patriotism.

În aceeaşi măsură s-ar putea alinia în pagină zeci, sute, mii de luări de poziţie contrare. Transcriem una: „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară” (Eminescu). Și încă una: „A fi patriot nu e un merit, ci o datorie” (Topârceanu). În anul de graţie 2016 şi-n vecii vecilor, nimeni nu mă poate opri să-mi iubesc ţara! Aşa cum e ea, cu bune, cu rele, e ţara mea! Cu siguranţă că hăţişul contestatar, nutrit şi de contribuţii româneşti recente, poate explica timiditatea cu care redescoperim cântările noastre de suflet românesc. Dar dacă-i vorba despre o luptă pentru recâştigarea dreptului la iubire curată, paşnică şi înţeleaptă de patrie, barem s-o ducem frăţeşte până la capăt. Prea rămân, către finaluri, doar câte o voce-două singure...